Cristina Olariu

(SSJ - The Definitive Collection 2007)

Cristina Olariu

Fiind o veche cititoare a revistei, Cristian Olariu, pentru foarte scurt timp, la finalul SSJ-ului, a colaborat cu noi. Multumim!

Titlurile textelor de mai jos:

. Draga SSJ-ule
. Corespondenta de la Timisoara
. Mesajul ghiocelului

Linkuri:

Aa - Harta blogului - Explicatii "pas cu pas" despre SSJ

http://www.rve-timisoara.ro/

...

Draga SSJ-ulue
(reactie la editorialul din numarul 149)

(debut SSJ nr. 150)

Eduard,

Habar n-am daca s-ar cuveni sa-ti spun asa, pe nume sau altfel... Insa ma simt provocata sa iti raspund pe masura. "Eu si tu..." Motivator mesajul, n-am ce spune... Sa pun mana "pe tastatura" si sa-mi dau drumul la gura. Asa ca asta am sa si fac:

Draga SSJ-ule, te primesc de trei ani si mai bine, te citesc pe nerasuflate de cele mai multe ori. Alte ori, e drept, cu aerul "sa vedem ce mai spun SSJ-istii!" Sunt destepti, simpatici, au fler, transanti - fara a fi obraznici, visatori uneori si totusi nu se feresc a spune lucrurilor pe nume.

Ma amuza intr-un fel faptul ca ati "crescut baietii mari". Ar trebui sa ma sperie cumva? Suna a amenintare? M-ar durea sa va pierd. Mi se pare ca va cunosc de cand lumea, ca va stiu chipurile, "ca ne tragem de sireturi". Aici in Vest se prinde bine SSJ-ul. Vorbim aceeasi limba, gandim in acelasi ton se pare ca frecventa e buna iar subiectele abordate, precum si maniera in care o faceti, isi ating tinta. Adica "zgandara".

E normala si pretentia de a stii cine va sunt cititorii, insa asa suntem noi, inghitim multe si nu spunem nimic. Intr-un fel, pentru ca asa suntem obisnuiti, in altul, pentru ca suntem prea ocupati ca sa mai remarcam nevoia celuilalt de a stii ca ne-a picat bine ce a facut el... Si poate din ezitarea de a nu reusi sa fim atat de "impresionanti" cum ati reusit voi sa fiti in ultimii patru ani :)

Promit sa mai revin.

...

Corespondenta de la Timisoara

(text publicat in SSJ nr. 151, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 27 - Biserica si lumea")

La Timisoara strazile sunt pavate cu un strat alunecos si perfid de gheata. In incercarea de a-ti pastra echilibrul, treci pe langa oameni fara sa zaresti nici chipuri, nici priviri... Ciudata asemanare intre mersul pe gheata si plimbarea bisericii prin lume.

Ca mersul pe gheata nu e o jucarie, e simplu de descoperit. Privind la altii cum se descurca, gasesti usor de dat sfaturi. De indata ce pasesti tu pe terenul alunecos, sfaturile nu iti mai tin de cald. Care ar fi punctul comun al celor doua? Poate ca le-am aflat asemantoare in incercarea de a mentine un echilibru in circumstante deloc favorabile - sunt atatea lucruri care pot devia biserica de la tinta propusa. Unele biserici folosesc carjele unui legalism rigid, pentru a-si intepeni picioarele pe "cale", altele isi taraie picioarele cu dezinvoltura, amuzandu-se in programe confortabile. Sa fii echilibrat in incercarea de a-ti pastra echilibrul, nu e deloc usor!

Apoi, ar mai fi de spus ca atat timp cat stai pe loc, nu ai probleme cu echilibrul, dar ingheti! Ma gandesc la atatea biserici tremurand de teama unei schimbari ce le-ar strica echilibrul dobandit cu atata truda si migala, prin munca de zeci de ani. Dar daca nu misti, mori. Si ar mai conta in discutia noastra despre biserica si lume, asa cum am plasat-o eu pe gheata, faptul ca marea dificultate in pastrarea echilibrului este sa plasezi corect centrul de greutate. Si daca raspunsul e corect la intrebarea aceasta, te gasesti intr-o stare de echilibru perfect.

"Dar pantofii?!" ma intrebati "sunt bocanci si cizme, talpi antiderapante." E adevarat ca incaltamintea adecvata rezolva pe undeva problema. Insa in momente cheie, cea mai sigura talpa te tradeaza. Semn ca, bine a zis cine a zis, cine crede ca sta in picioare, sa ia seama sa nu cada!

Nu as putea sa nu ma gandesc ca Dumnezeu are din belsug simtul umorului. Altfel, cum ar privi toata cursa acesta, numeroasele discutii de comitet legate de culoarea cravatelor, de numarul becurilor, disputele inutile dintre imnuri vechi si cantece contemporane, in incercarea de a gasi echilibrul intre relevanta si reverenta.

A gasit cineva centrul de greutate? As fi curioasa... pentru cat timp!

La Timisoara, bisericile petrec destul de mult timp cu incercari de a gasi un echilibru, intre lumesc si dumnezeiesc. Uneori, insa, trecem pe langa oameni fara sa vedem decat umbre, nimic din tristetea sau singuratatea lor.

...

Mesajul ghiocelului

(text publicat in SSJ nr. 152, numarul cu tema: "Dosar SSJ nr. 28 - Ce sunt pocaitii?")

Cine s-ar fi asteptat ca micutul si plapandul mugur de floare sa razbeasca prin greul zapezii... Daca ghiocelul ar fi inflorit in miezul verii, l-ar mai fi observat careva?

Mesajul ghiocelului este simplu si clar. Ma indentific, eu pocaitul de azi cu mesajul sau.

Nu are nimic din robustetea trandafirului, din impozanta crinului si totusi are indrazneala de a inflori iarna, in mijlocul zapezii. Fara sa fie arogant, fara sa aiba stralucire si culoare, discret si fragil, tremurand in vant, sfidand parerile celorlati despre vulnerabilitatea lui, traieste ca sa comunice un adevar simplu: primavara va veni! Oricat de mult ar ninge, oricat ar bate vantul de tare, in iarna singuratatii si tristetii acestei lumi, nu se poate ca primavara sa nu vina!

Te mai poti gandi la lipsa de creativitate a ghioceilor? La platitudinea albului lor, ii mai poti acuza ca nu au macar un dram de imaginatie si personalitate? De ce nu contrasteaza mai puternic cu zapada, macar in felul acesta sa se faca remarcati?!

Mesajul ghiocelului... E mesajul pocaitilor de astazi. Frumusetea lor consta in mesajul pe care il aduc. Comoara mare din vasul de lut. Chiar daca sunt vulnerabli si fragili, exista in ei puterea care germineaza viata, care dicteaza inflorescentei sa se aprinda, in conditii absolut imposibile de inflorit. Sunt oamenii care vad soarele in spatele norilor si pulseaza viata, cand nu-i mai arde nimanui de trait si inflorit.

Imi ticaie inima mocnit in mine... pocaitul anului 2003, mai poti vorbi de frumusete, de sensibilitate, de ghiocei cand lumea din jurul tau e pragmatica, moare de foame, are nevoie de parghii pentru a supravietui?

Dar si ghioceii infloresc iarna... Chiar in fata mea, sfrijite si tremurande imi zambesc cateva fire. Le zambesc si eu. Sunt ca si voi, dragelor!