(SSJ - The Definitive Collection 2007)
BISERICA SI LUMEA
Introducere (Intrebari)
Biserica se privatizeaza, se muleaza pe "trupul" grasut si rebel al unei familii? Lumea nu mai pune intrebari despre Biserica pentru ca oricum nu o sesizeaza? Daca ma "enervez" pot sa-mi fac biserica mea? Lumea discuta despre crestinism la trecut? Biserica are "departamente", are dictatori, are functii cumulate, nu stiu cum, de un singur om? Lumea nu mai trebuie evanghelizata, ci convertita la interpretarile personale si absolut "corecte" ale Bibliei? Biserica e padurea de scaune, desertul de singuratati, oceanul de "ajutoare, americani si vize"?
Texte scrise de: Eduard Orasanu, Cristina Olariu, Alina Simion, Daniel Bud, Sabina Dodan, Alin Cristea si Ionut Apostu
Eduard Orasanu
Biserica si adolescentul
F.H.M. este titlul revistei pe care o zaresc dosita pe sub birou, discutam, el este adolescentul mileniului III, eu sunt adultul tolerant, dar putin prafuit de veacul XX. Cand era copil stia multe texte din acea carte tradusa de Cornilescu, acum stie multe despre internet si Eminem, in plus stie rapid ce fata implineste 18 ani.
Inca mai merge la Adunare, dar televizorul ii spune mai multe. Imi spune ca e-mail-lul lui e "securizat", eu intreb la ce bun si astfel aflu ca: "Cumpar domenii si alte cele de pe internet", "Dar cu ce bani?", "Am spart codul unei carti de credit", "Bine dar asta e un furt", "Lasa ca el are prea mult...", "Nu poti justifica furtul asa".
Adunarea este irelevanta, nu contine mesajul care bantuie pe holurile Liceului, la emisiunea "Surprize - Surprize" sau in revista de calculatoare. Adunarea nu spune nimic despre sex, despre bani, despre masini, despre inghetata, despre Milano sau Canada. "Uite, de pilda, cum crezi tu ca as putea trai fara bani? Da, vreau sa fac o facultate, bineinteles ca Automatizari si Calculatoare. M-am saturat de atatea cuvinte si de atatea (pseudo)analize pe text. Vezi, sunt intoxicat de studii biblice, vreau numere, vreau unu si cu unu, vreau explicatii tehnice, simple, credibile".
Cum stai cu dragostea? "Am avut 11 prietene, acum sunt cu a doisprezecea...", "Bine, dar n-ai nici 18 ani, cum ai putut sa treci prin atatea relatii?", "De ce complici lucrurile, cine a vorbit de iubire, aici e vorba de plictiseala.", "Ce stii tu despre ceea ce viseaza prietena ta?", "Nu stiu prea multe, vorbim despre muzica si calculatoare, nu ne promitem nimic, nu avem viitor impreuna. Dragul meu, suntem la acelasi Liceu, orasul e mic, habar n-ai unde sa te distrezi...".
Adunarea este irelevanta, nu are liderii care sa marcheze sau care sa starneasca o generatie. Lumea vizibila a invins lumea invizibila. Dumnezeu ramane o "ipoteza" stanjenitoare care plictiseste si inrautateste situatia. Adunarea nu spune nimic, ea seamana cu o uriasa parcare in care fiecare isi parcheaza masina lui. Una langa alta, la linie, strans, dar departe, dar stinghere, dar personale. Adunarea nu cere fidelitate, nu cere aderare la un traseu de lunga durata, la un traseu performant si plin de efort.
"Ai auzit de Paul Negrut?", "Nu, cine e?", "Ai auzit de Beni Faragau?", "Nu, si ce-i cu asta? Vezi, ai putea crede ca sunt un ticalos, adevarul e ca acum am de invatat, am de dat Bac-ul".
...
Cristina Olariu
Corespondenta de la Timisoara
La Timisoara strazile sunt pavate cu un strat alunecos si perfid de gheata. In incercarea de a-ti pastra echilibrul, treci pe langa oameni fara sa zaresti nici chipuri, nici priviri... Ciudata asemanare intre mersul pe gheata si plimbarea bisericii prin lume.
Ca mersul pe gheata nu e o jucarie, e simplu de descoperit. Privind la altii cum se descurca, gasesti usor de dat sfaturi. De indata ce pasesti tu pe terenul alunecos, sfaturile nu iti mai tin de cald. Care ar fi punctul comun al celor doua? Poate ca le-am aflat asemantoare in incercarea de a mentine un echilibru in circumstante deloc favorabile - sunt atatea lucruri care pot devia biserica de la tinta propusa. Unele biserici folosesc carjele unui legalism rigid, pentru a-si intepeni picioarele pe "cale", altele isi taraie picioarele cu dezinvoltura, amuzandu-se in programe confortabile. Sa fii echilibrat in incercarea de a-ti pastra echilibrul, nu e deloc usor!
Apoi, ar mai fi de spus ca atat timp cat stai pe loc, nu ai probleme cu echilibrul, dar ingheti! Ma gandesc la atatea biserici tremurand de teama unei schimbari ce le-ar strica echilibrul dobandit cu atata truda si migala, prin munca de zeci de ani. Dar daca nu misti, mori. Si ar mai conta in discutia noastra despre biserica si lume, asa cum am plasat-o eu pe gheata, faptul ca marea dificultate in pastrarea echilibrului este sa plasezi corect centrul de greutate. Si daca raspunsul e corect la intrebarea aceasta, te gasesti intr-o stare de echilibru perfect.
"Dar pantofii?!" ma intrebati "sunt bocanci si cizme, talpi antiderapante." E adevarat ca incaltamintea adecvata rezolva pe undeva problema. Insa in momente cheie, cea mai sigura talpa te tradeaza. Semn ca, bine a zis cine a zis, cine crede ca sta in picioare, sa ia seama sa nu cada!
Nu as putea sa nu ma gandesc ca Dumnezeu are din belsug simtul umorului. Altfel, cum ar privi toata cursa acesta, numeroasele discutii de comitet legate de culoarea cravatelor, de numarul becurilor, disputele inutile dintre imnuri vechi si cantece contemporane, in incercarea de a gasi echilibrul intre relevanta si reverenta.
A gasit cineva centrul de greutate? As fi curioasa...pentru cat timp!
La Timisoara, bisericile petrec destul de mult timp cu incercari de a gasi un echilibru, intre lumesc si dumnezeiesc. Uneori, insa, trecem pe langa oameni fara sa vedem decat umbre, nimic din tristetea sau singuratatea lor.
...
Alina Simion
"Daruind vei dobandi"
Situati in contemporaneitatea "veacului religios"(fiind singura posibilitate de a supravietui, pentru ca admitand probabilitatea non-religiozitatii sale ne-am desfiinta ca umanitate) existenta unor inegalitati si diferentieri devine universala, globala (termen actual). Societatea umana contemporana se vede obligata a gasi solutii la aceste inerente inegalitati provenite din cultura, religie, mediu geografic etc.
Sentimentul excluderii sociale, ca ultima treapta a inegalitatii, determina frica omului de libertate. Urmand rationamentul unei relatii matematice, aceasta frica inhiba, la randul sau, instinctul individului de a mai actiona in vederea cuceririi fericirii. Odata atrofiat acest instinct, caci atingerea unui ideal (daca se identifica fericirea cu idealul) e pur omeneasca, fiinta umana traieste in anxietate si izolare.
Se pune intrebarea daca acest rezultat este produsul societatii sau vina apartine in intregime persoanei? Oricum ar fi abordata interogatia, raspunsul ar fi nefolositor atat timp cat premisele nu sunt corect evaluate. Trebuie vazut care e sursa insecuritatii si a excluderii (manifestata in cele din urma prin izolare voluntara).
Una din cauze s-ar putea concretiza in alternativele oferite de societate la problemele actuale (saracia, libera circulatie a persoanelor, traficul de stupefiante, terorismul, educatia etc.) Majoritatea indivizilor (caci in democratia inseamna majoritate) identifica fericirea cu bunastarea, in forma ei materiala.
Reducerea la minimum sau inexistenta unui spatiu privat (si aici timpul liber poate fi privit din aceasta perspectiva a teritoriului in care nimeni nu are voie sa patrunda fara acordul tau) a determinat amagirea individului prin propriile sale resurse.
In cele mai multe cazuri se pune accent pe o fericire apropiata, posibila (palpabila si eventual numarabila); "dobandirea" fericirii supreme (in viziune crestina: dragostea, linistea, egalitatea sau impacarea) fiind amanata din lipsa de timp, spatiu sau vointa.
Amanarea e o forma de lasitate care indeparteaza viitorul, determinandu-ne a trai la trecut sau prezent. Se uita adesea ca "daruind vei dobandi" (Steinhardt). Se ignora, si aici e de datoria crestinatatii de a interveni (in principal prin institutia sa - biserica), valorificarea la maxim a potentialului spiritual.
Acel "daruind vei dobandi" nu se refera la bunastarea ta din ale carei valorificari iti permiti a-i ajuta si pe altii.
Acest "daruind vei dobandi" e pur religios. Daruiesti din ceea ce nu ai. Dandu-le celor care vin la tine ceea ce ei asteapta de la tine si ceea ce tu stii prea bine ca in clipa aceea se poate intampla sa nu ai, te vei milui si tu din pomana facuta altuia.
"DAND LUMINA PE CARE NU O AI, O VEI AVEA SI TU." ( H. Michaux 1899-1988)
...
Daniel Bud
"Adolescentii, o minoritate bisericeasca in tranzitie"
Adolescenta este perioada in care fiinta umana se afla intr-o etapa psihologica critica, insa tranzitorie. Adolescentul este copilul crescut inca nematurizat. A fi adolescent nu este o vocatie, nu este o stare permanenta, si nu este faza dezvoltarii umane de cea mai lunga durata. Toti copiii vor fi adolescenti si toti adultii au fost adolescenti. Adolescentii sunt fosti copii ce vor deveni adulti. In afara de schimbarea nemaiintilnita experimentata de persoana aflata in tranzitie, nu e nimic nou sub soare.
In societate adolescentii formeaza un segment minoritar tocmai pentru ca "starea de adolescent" este tranzitorie, si in mod normal, in citiva ani cei mai multi sfirsesc cu adolescenta si devin adulti. Nu am devenit adolescenti la cerere si nu putem ramine adolescenti la nesfirsit.
Tema adolescentului debusolat si plictisit (inclusiv de biserica) nu e noua, la fel cum e si acuza de irelevanta eclesiastica. "Racolarea" adolescentilor nu este si nici nu trebuie sa fie sarcina primordiala a bisericii! Inainte de a vorbi de racolare ar trebui sa stim unde sunt "ascunsi", de cine se ascund, si din ce motive. Racolarea presupune o dezertare. Adolescentul abandoneaza biserica din anumite motive, rationale, emotionale sau pur si simplu circumstantiale.
Daca ne referim la copilul bisericos transformat in adolescent rebel, intrebarea "De ce nu vine la biserica?" are un raspuns simplu: din cauza parintilor. Daca adolescentul are parinti crestini care doresc participarea la biserica, adolescentul participa la inchinarea din biserica pentru ca NU are de ales. Datoria de a fi parinti nu e cu nimic mai mare decit datoria de a fi ascultator de parinti! In starea de adolescent, traiul pe spinarea altora (a parintilor) implica supunere. Adolescentul este supus parintilor nu numai in inchinare, dar si in filmele vizionate, in cartile sau revistele citite, in preteniile intocmite, si asa mai departe. Numai faza urmatoare - in care adolescentul devine persoana matura si responsabila "aflata pe propriile picioare" - implica libertatea pe care unii adolescenti o pretind nejustificat inainte de vreme.
Daca ne referim la adolescentul crescut de la stadiul de copil in afara bisericii protestante, atunci in limita posibilitatilor, biserica poate crea forme de inchinare destinate interactiunii cu acest grup. Este evident faptul ca nu exista o biserica formata exclusiv din adolescenti, pentru ca mai devreme decit mai tirziu adolescentii ajung la maturitate.
In concluzie, adolescentul crescut de copil intr-o familie crestina nu are de ales, indiferent de relevanta bisericii el trebuie sa participe la inchinare cu intreaga familie. Cine pune piinea pe masa decide cum traieste cel care se infrupta din ea. Punctul din care adolescentul poate abandona biserica incepe doar atunci cind ajunge sa traiasca pe propriile picioare, adica - in principiu - la faza maturitatii responsabile. In mod normal, biserica ar trebui sa gaseasca forme de inchinare adecvate fiecarei etape din cadrul dezvoltarii psihologice, fiind extrem de sensibila la oscilatiile si impulsurile contradictorii ale stagiului adolescentin.
...
Sabina Dodan
Pocaitii si restul, sau cum se vede de la fereastra mea...
"Prin fereastra ovala, norii treceau", in camera mea fereastra a fost mereu deschisa; sa nu vad oare diferentele intre fereastra mea si ferestrele lor? Pentru prima data in 150 de numere se SSJ, tema numarului acesta imi da ocazia sa-mi "vars of-ul" si nu ma voi feri sa fiu dura. Sunt cam opt ani de cand traiesc in lumea pocaitilor si abia in al optulea an am invatat sa-i accept, sa-i iubesc sau sa ma identific cu ei. Cum se vedea de-afara dupa atata amar de vreme? O lume rece in care outsiderii n-o sa ajunga niciodata ca "noi" pocaitii, o lume a detinatorilor adevarului absolut care au avut sansa de-a se naste in familii de pocaiti, o lume calda si deschisa in adunari si teribil de rece si exclusivista in afara lor. Au fost momente in care m-au facut sa plang prin purtarea lor, momente in care m-am simtit tradata si data afara, neintrebata nimic, privita urat, susotita mereu.
Sa nu fi facut eu nimic?
Sa fi facut ei prea mult si eu am refuzat? Cum sa inteleg eu lumea lor cand eu sunt abia la inceput dupa atata vreme?
De la fereastra mea am criticat totul, am fost sceptica sau din contra, m-am implicat in reviste, tabere, sarbatori si prietenii pe care le-am abandonat mai apoi negasind acea baza comuna pe care trebuie s-o ai ca sa patrunzi in lumea lor, recent lumea mea. Drumul n-a fost deloc usor si poate ca nu eu am hotarat asa... Ce-am inteles acum e ca exista o singura Biserica a Domnului la care "au acces" toti cei care-L marturisesc pe Dumnezeu dintr-o inima curata si-L lasa pe El drept Stapan si Salvator al vietii lor. Pentru noi a murit Fiul Lui, Isus, oricine Il accepta pe El si jertfa Lui si vine cu pocainta la El, are viata vesnica. E nevoie pentru aceasta de o viata curata si fara de pacat dupa cuvantul Evangheliei prin care suntem mantuiti.
Nu poti trai si cu Dumnezeu si in lume in acelasi timp, nu exista nici un negot si nici o! cale intre ele care sa nu fie un compromis si un pacat. Este usor sa fii un pocait fals cu o relatie calduta cu Dumnezeu si este teribil de greu sa traiesti o viata in lume si sa-ti fie indeajuns un singur moment in care sa te pocaiesti si sa devii un copil al Lui.
Un pocait devine astfel purtatorul credintei adevarate care se traieste si se vede la exterior. Mesajul pe care-l poarta devine model celor din jur pe care are datoria sa-i "informeze". Un astfel de model am intalnit si eu, Dumnezeu a semanat samanata cea buna, m-a zdrobit si-apoi mi-a deschis ochii si inima. A fost atat de simplu si de frumos, a meritat suferinte si sacrificii ca sa castig marele premiu. Multumesc pocaitilor pe care nu-i jignesc cu nimic spunandu-le asa, ci din contra, e un mare castig sa se numeasca asa, ei sunt copiii Lui Dumnezeu.
...
Alin Cristea
Pace/Ciao
Cred ca acest binom exprima in modul cel mai concis atat clivajul Biserica/Lume in varianta contemporana a neo-protestantismului romanesc, cat si subcultura de tranzitie a celor doua sfere. Acum doua decenii mai auzeam salutul "Pacea Domnului Isus", apoi "Pacea Domnului", acum e "Pace", in curand va fi "Pa". Sau se practica deja o astfel de varianta a globalizantului "Hi" american? S-a ajuns si la altfel de prescurtari: "Amin", adica "Asa sa fie", pare, in momentele profunde de rugaciune ale comunitatii, prea lung pentru a-l exprima public si a deranja astfel atmosfera pioasa, fiind inlocuit de rasuflarile afectat-cugetatoare "Hm" ale starurilor religioase locale sau ale "chibitilor" care mai sunt atenti la "convorbirile" precum pe pamant-asa si in cer ale - de multe ori - prea umanoizilor.
Salutul "Ciao" l-am auzit prima oara acum 7 ani, cand am venit in Oradea, oras vestic, gandeam in ignoranta-mi modestie. Nu a trecut mult timp pana sa-mi dau seama ca sufera, la fel ca toata Romania, de un provincialism cronic si, bineinteles, prostul nu-i prost destul daca nu-i si fudul. O continua serbare campeneasca, intrerupta din cand in cand de cite o treaba in jurul casei. Si mai tare m-a durut cand am regasit asfel de atitudini in onor spatiul confesional neo-protestant. Artificialitate, superficialitate, mercantilism - triada atat de caracteristica secolului XX si-a pus amprenta si asupra eclesiei. In afara barfelor confesionale, mai putin sau mai mult amplificate, mult prizatele subiecte inepuizabile - baticul femeilor (sau, in cel mai bun caz, stiluri de innodare), muzica pe care o promovam/ascultam, "profeti" si "prooroci", ziua de odihna - intr-o combinatie ciudata cu afaceri "second hand" si fundatii "second hand", evenimente festiviste "second hand" si subcultura "first class".
"Ciao" m-a salutat atunci dezinvolt adolescentul de 15 ani, de care ma desparteau aproape tot atatia ani (si barba), copil de pastor, care nu ma cunostea, dar il cunostea pe mult mai tanarul meu coleg cu care eram. "Ciao" a salutat-o deunazi un tinerel de aceeasi varsta pe sotia mea, casatorita de 11 ani. Ne-am adus aminte de sotia "nepocaita" a unui frate care, la scurt timp dupa casatoria noastra, i-a atras atentia sotiei mele asupra noului statut: Acum esti femeie maritata, nu-mi mai spune "Sarut' mina", ci "Buna ziua". Mai exista pe undeva, in Romania (invitata sa intre in NATO, UE si in mai stiu eu ce alte organizatii si organisme internationale) salutul asta? Bineinteles ca exista, dar de multe ori e parca semnul non-relatiei cu cel pe care il saluti, conventional, sau echivalentul pentru "Sfarsit" (conversatie), la fel cum "Amin" e accesat, la fel de coventional, la sfarsitul rugaciunii comunitare.
Oricum, mai bine sa ne multumim cu "Ciao" decat cu o mutenie gen "Buna ziua, caciula, ca stapanul n-are gura", cum ni se intampla de atatea ori. Copii, adolescenti, tineri din familii de "pocaiti" trec grabiti pe strada pe langa noi, fara a ne saluta, desi ne cunosc bine din "evolutia" noastra la "aparatele eclesiale". Cred ca am gasit o solutie "de tranzitie", probabil tot in spiritul contemporan al injumatatirii cuvintelor si sintagmelor: "Buna…". Se poate aplica cu succes si pe strada, si in mesajele e-mail, e destul de echivoc, si apoi, poate fi urmat de o completare mnemotehnica din partea celuilalt: "…ziua"! Sau, cine stie, o sa avem surprize, surprize: "…sa-ti fie inima"!
Oameni buni, nu de salut e vorba aici, ci de cine pe cine influenteaza. E vorba de Skanderbeg-ul pe care Biserica il face cu Lumea. Nu cu cei din lume, ci cu Lumea, spiritul veacului dinainte de veacul ce va sa vie, care, de la Adam incoace, ne perverteste vorba si fapta, gandul si visele. Bunaoara, pentru a ramane la limbaj, cum sa fi cucerit de etichete cu sonoritati bizare precum "trupa" de inchinare, "grupa" de copii, "program" duminical? Avem responsabili cu "departamente" in cadrul "echipei" cu care lucreaza pastorul. De fapt sunt destui carora ar trebui sa li se scrie in cartea de munca: "manager" eclesial. Bisericile sunt organizate in "uniuni", conform "statutului", au o data pe an "sedinta", fiecare membru are dreptul la "vot". Va puteti imagina votul lui Pavel, al lui Timotei sau al celor priviti ca "stalpi" ai bisericii - Iacov, Chifa, Ioan (Galateni 2:9) - numarat ca vot egal cu cel al unora precum Anania si Safira? De unde vine egalitarismul pagubos al enoriasilor neo-protestanti si la fel de paguboasa confuzie intre "vedetism" si elita duhovniceasca ("Omul duhovnicesc, dimpotriva, poate sa judece totul, si el insusi nu poate fi judecat de nimeni" - 1 Corinteni 2:15)? Ar fi prea simplu sa dam vina doar pe deceniile de comunism. Daca am cerceta putin istoria bisericii, am vedea ca intotdeauna au fost astfel de provocari "lumesti" si ca au existat momente cruciale cand Biserica a stiut sa preia termeni culturali ai vremii (precum cel de "persona" - persoana, din filozofia greaca, sau Pavel vorbindu-le atenienilor in piata utilizand notiuni ca fiinta, miscare, citate din poetii lor) pentru a articula adevaruri pe care le intrupa de mult timp in acte de credinta.
Aici e esenta problemei: degeaba spunem "Pace" daca nu imprastiem "mireasma de la viata spre viata". Degeaba spunem ciao (un salut italian) daca nu avem constiinta si stiinta de a fi europeni. Daca trebuie sa ne diferentieze ceva de Lume, diferenta specifica nu este o denumire, un salut, o grimasa afectata, o cantare sau o zicatoare bisericoasa, ci acele fapte bune facute in lumina care ii fac pe oameni sa-L slaveasca pe Tatal ceresc. Responsabilitatea mareata a Bisericii de a binecuvanta - a cuvanta de bine - are de a face cu marturia unei vieti coordonate de aspiratii spirituale.
Mie nu-mi este greu sa repet si tuturor ne este de folos: Artificialitate, superficialitate, mercantilism - triada atat de caracteristica secolului XX si-a pus amprenta si asupra eclesiei. Biserica e chemata sa fie "o mireasma a lui Hristos" printre cei din Lume (2 Corinteni 2:16). De prea multe ori, insa, "pocaitii" sunt o mireasma doar pentru ei, "ghetoul" confesional devenind sufocant. Diferenta pe care ne-o afisam fata de cei din afara acestui "ghetou" nu ne ofera identitatea pe care ne-o dorim. Si desi "iarna nu-i ca vara", evanghelizarile agresive/fortate nu constituie interfata potrivita pentru mesajul "extra-terestru". Mai bine am lua in seama cuvintele lui Rick Warren: "Una din cele mai mari bariere in calea evanghelismului o constituie faptul ca cei mai multi crestini isi petrec timpul exclusiv in compania altor crestini." Dintr-un astfel de "ghetou", in vremuri de tranzitie, afisez "sfarsit" la "respirarile" mele cu un salut de tranzitie: "Buna…"
P.S. Puteti sa "deletati" sau sa "forwardati"! Numai sa nu uitati ca exista echivalente romanesti pentru aceste cuvinte. Oricum, de marile amenzi ale Legii Pruteanu am scapat. Ne ramane insa responsabilitatea de a bine-cuvanta!
...
Ionutz Apostu
Biserica si Lumea
In zilele actuale biserica se confrunta cu provocari dintre cele mai diverse. Cum previne aceste provocari, sau cum sunt ele intampinate este greu de spus. Depinde de la zona la zona, de la oras la oras, de la biserica la biserica, de la om la om…
Biserica a fost instituita pentru a reprezenta Hristosul pe pamant si ca atare are datoria de a fi ambasadoare intr-o lume atat de ostila incat multi nici nu mai vad acest lucru. Toate atacurile sunt puse pe seama dezvoltarii societatii, pe seama democratiilor dintre cele mai diverse si de ce nu pe seama nevoilor din ce in ce mai diverse ale oamenilor.
Cum se raporteaza biserica la toate acestea? Baga capul in pamant sau incepe sa negocieze? Cum confrunta ea toate aceste “noutati” ale lumii noi? Pe ce anume se bizuie cand combate sau aproba “imprumuturi” dintre cele mai ciudate, care este justificarea si indreptatirea?
Biserci macinate de negot, de schimburi comerciale; mirodenii si matasuri; ceaiuri si cafele din cele mai scumpe si mai placute; asta e tot ce reuseste sa adune biserica actuala? Unele s-au pierdut printre atatea rute si drumuri comerciale incat cu greu mai reusesc sa se orienteze printre atatia luceferi stralucitori.
Cum arata Biserica lui Hristos dupa 2000 de ani? Poate singura, poate sluta atat de deformata incat cu greu o mai recunosti. Un Quasimodo al lumii contemporane, cocosatul alergand printre clopote si sfori, incercand sa scape de rusinea ce o poarta asupra-i…
Cum se vede Lumea din Biserica? De cele mai multe ori atractiva, fara ca nimeni sa combata aceasta imagine falsa a lumii. Ne amestecam atat de usor dar ne strangem laolalta atat de greu.
Pana unde merge negotul cu lumea? Cat de adanci sunt rutele comerciale? Iata intrebari care nu au raspunsuri, cel putin nu vor gasi raspuns pana nu vor fi macinate de “navigatori”.
...
Bonus: Reactii din partea colaboratorilor si cititorilor SSJ la acest "dosar"
Adi Roman
Indraznesc sa intreb cine e de vina, oare, pentru "adolescentul mileniului III". El, pentru ca nu da importanta lucrurilor cu adevarat importante? Societatea, pentru ca tolereaza toate aceste manifestari ale desfraului, si mai mult, le si mediatizeaza? Parintii, pentru ca nu au stiut sa imprime o educatie "corespunzatoare" propriului fiu? Biserica, pentru ca nu stie cum sa se implice si sa-si faca publicitate buna? Toate la un loc?
Se poate considera ca tinerii de astazi nu mai au nimic sfant? Oare tinerii din alte vremuri aveau asa ceva pentru ca era meritul lor? Este asta o chestie rea? Se poate considera doar o etapa din viata unui om? Este (in cazul in care o consideram o chestie rea) iremediabila aceasta situatie? Este dreptul nostru sa (ne) punem intrebari si sa cautam raspunsuri?
...
Daniel Boca
Pajiste, pian, copii în haine albe
Acum cativa ani pe postul national de televiziune se difuza un spot publicitar la un produs igienic in care cativa copii imbracati in haine albe alergau pe o pajiste inflorita spre un copac la umbra caruia un domn in haine albe desigur canta mirific la un pian alb. Pentru mine atunci si acolo acest spot reprezenta ceva din viata pocaitilor. Sa fie oare din cauza unei Evanghelii false pe care o auzisem? Isus te iubeste si... atat, o fi creionat in mintea mea o imagine falsa legata de viata de crestin?
Dupa un timp am intalnit un om care s-a oferit sa culega ceea ce eu risipisem din plin in viata mea si m-a chemat sa il urmez in faptele pregatite inainte de intemeierea lumii (pentru a umbla in ele) dar omul acesta pentru ca era si dumnezeu a fost extrem de sincer cu mine si m-a anuntat ca o data cu dragostea Lui va tebui sa primesc si prigoana din partea lumii in care traiesc. Dar de ce aceasta prigoana?... de ce atata respingere in momentul cand eu devin mai bun si nu mai rau?...
Lumina care acuza deranjeaza si atunci ai un singur gand sa o stingi cat mai repede pentru ca este atat de puternica incat simpla inchidere a ochilor nu rezolva mai nimic. Da, cred ca pocaitul este sau cel putin trebuie sa fie lumina care sa deranjeze intunericul. Pocaitul trebuie sa fie constient ca intunericul deranjat va reactiona si atunci trebuie sa-l deranjeze si mai tare ... raspunzand cu dragoste.
In atata suferinta... unde este pajistea inflorita? Unde sunt copii in alb? Unde este domnul cu pianul lui alb? De ce nu se mai aud acordurile acelea divine?... Chiar daca nu sunt toate acestea acum si aici, vor fi atunci si acolo si nu uita ca prin suferinta ta formezi o nota unica pe partitura unei cantari noi si vesnice.
...
Maria Schafer
In primul rind ma bucur cu si pentru tine, Sabina, ca in ciuda stingaciei noastre a pocaitilor in legatura cu cei "din afara" ai gasit Calea, Adevarul si Viata. Te imbratisez sora, din departare.
Termenul de "pocait" ca stampila a grupului de neoprotestanti il cunosc numai in Romania. De-a lungul istoriei s-au dat multe denumiri urmasilor lui Christos. De multe ori veneau aceste mai mult sau mai putin porecle din afara si caracterizau poate o trasatura exagerata a gruparilor, ori erau deduse pur si simplu din numele liderilor grupurilor. Unii si-au facut din porecla o virtute sau chiar un credo, deviind de la esential. Nu doresc sa ma ocup de istorie. Exista experti in aceasta directie.
Cumnatul meu era proaspat venit la credinta. Lui i-a placut foarte mult aceasta denumire a romanilor. Asa ca la o vizita in Romania, inca pe vremea dictaturii, in timp ce-si prezenta pasaportul ofiterului la granita, a aratat cu degetul spre sine spunind unul din putinele cuvinte romanesti care le-a invatat: "pocait, pocait". Nu i s-a intimplat nimic. Si-or fi zis: "la neamt ii lipseste o doaga".
Pocaitul este cineva care a trecut prin procesul pocaintei. Ioan Botezatorul chema la botezul pocaintei, si el a descris-o ca o regretare adinca a pacatelor, a vietii anterioare in fata lui Dumnezeu, pecetluita cu un simbol vizibil, botezul, urmata de o schimbare radicala a comportarii.
Exista putine persoane care pot sa-si schimbe radical viata printr-un act de vointa sau in urma unui soc adinc. Aceasta insa nu este pocainta.
Pocainta este un pas important pe calea mintuirii. Curios ca este folosita ca porecla de crestinii bisericilor traditionale, desi este un element binecunoscut si necesar si in doctrina lor. Si un crestin ortodox poate sa se pocaiasca. Acest lucru este parte a spovedaniei. Si aici se regreta pacatul in fata lui Dumnezeu si se ia hotarirea de a nu repeta. Daca acest regret vine din toata inima, si acest crestin ortodox ajunge sa recunoasca faptul ca are nevoie de Isus Christos ca Domn si Mintuitor, il invita ca atare in inima sa, si il proclama ca Domn si Dumnezeu asupra vietii sale, ferice de acest om! Poate sa rasufle usurat. In Christos gaseste plinatatea si eliberarea de tote corvoadele si poverile de origine animista ce s-au strecurat de-a lungul veacurilor in traditia bisericeasca.
Unii crestini neoprotestanti, produsi in societatea de consum din vest, amintesc pocainta marginal, punind accentul pe primirea lui Christos ca Mintuitor. Pastorul se retrage cu cel interesat, atins emotional de predica, intr-o camaruta. Ii explica din Biblie "calea romana", si daca a inteles despre ce este vorba se roaga cu el o rugaciune stereotipa (de gasit si pe net sau pe tractate) in care e drept, se afla si urmartoarea propozitie: imi pare rau cit posibil de viata mea pacatoasa. Si apoi se invita Christos ca Mintuitor in inima. Daca vine intr-adevar acest lucru din inima, a avut loc o nastere dein nou. Cel ce s-a rugat sincer din convingere a devenit un copil al lui Dumnezeu. Dar ce daca rugaciunea a fost interpretata ca un fel de formula magica? Ia te uita, din nou animismul... In acest caz intilnim un crestin care sade mai departe la cirma vietii sale. Pe Christos l-a asezat alaturea. Nu prea are voie sa spuna ceva, ca sa nu deranjeze la conducere. De asemenea prin concentrarea tuturor eforturilor de a-si maiestri pe mai departe singur viata, "crestinul" nu are timp sa-si cunoasca pasagerul de alaturea. In vesnicie, daca ajunge si nu s-a amagit, da de un necunoscut. Christos ii spune: "mai baiete, lasa-ma sa conduc eu, ruta ta o cunosc cu exactitate".
Crestinul nostru spune: "Nu, Isuse, daca vrei iti fac un alt favor, le povestesc tuturor ca te-am primit si esti garantul meu pentru viata vesnica". Si intr-adevar zis si facut. Lumea asculta si se minuneaza: "Asta il are pe Christos? Unde l-a ascuns? O fi drept ce povesteste el despre viata vesnica?"
Exista din nou altii care scriu pocainta cu litere mari, si uita sa-l primeasca pe Christos in inima. Uita sa-l proclame ca Domn si Dumnezeu asupra vietii lor.Se straduiesc o viata intreaga prin legalism accentuat sa-i fie pe plac lui Dumnezeu si sa-l imbuneze (ia te uita, iara animism) si se simt impovarati si chinuiti. Pe deasupra si Dumnezeu zice: "Pfui!" Pai, doar nu va fi asa de nedrept? El este Drept si Sfint. Si noi cu staduintele noastre de plins. De ce? Nu putem sa-I fim pe plac decit numai prin si in Fiul Sau. Numai in Christos si prin Christos putem sa-i fim pe plac lui Dumnezeu.
Pastorul bisericii copilariei mele amintea mereu de o pocainta superficiala si de una veritabila. A durat destul de mult pina am inteles la ce se referea. Aceasta este concluzia la care am ajuns si as dori sa v-o impartasesc. Este ca in medicina. Daca se trateaza simptomele, se ajunge la o anumita alinare dar nu insanatosire. Tratamentul eficace este acela care se ocupa de cauza bolii.
Deci, pocainta superficiala arata cam in felul urmator: Imi pare rau de asta, asta s.a.m.d., o intreaga lista de pacate. Cer iertare. Data viitoare din nou. La nesfirsit. Pocainta veritabila, este o capitulare. Fiinta mea este pacatoasa. Pacatele sint simptomele, cauza bolii este despartirea de Dumnezeu. Recunosc ca fara El sint o existenta fara sens adevarat. Aceasta capitulare nu este nici o problema pentru cineva care e "spalat cu toate apele". Mai greu o sa-i cada cuiva care are o parere prea buna despre sine insusi.
Concluziile acestea le-am tras din experienta proprie. Nu pot sa afirm ca am ajuns la o cunoastere perfecta. Ne aflam intr-un proces de crestere. Sa ne ajute Dumnezeu sa-I cunoastem intentiile Sale cu noi.
...
Lidia Crisan
Dragi prieteni, va felicit sincer pentru acest ultim numar. Se vede ca intr-adevar va framanta problema cum de biserica a ajuns sa-si piarda calificarea pentru care a fost instituita. Este bine ca puneti intrebari pertinente, la care nu aveti raspunsuri deocamdata.
Exista o solutie? Cred ca da. Biserica are in ea ceva divin, Capul ei este Domnul Isus. Biserica adevarata nu a falimentat deloc. Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui. Multi chemati, dar putini alesi. Dar cei alesi, sunt "fara pata si fara zbarcitura".
Nu pretind ca am o solutie la iesirea din starea jalnica in care bisericile au ajuns. Poate este vina liderilor, poate este vina apartinatorilor, din pricina ca vor sa slujeasca doi stapini in acelasi timp, adica sa fie si cu Dumnezeu si cu lumea. Aceasta este cea mai subtila si groaznica autoinselare. Dar stiu ca cei ce "nu sunt nici reci nici in clocot" vor fi vomitati din gura Domnului Isus (Apoc.3:16).
Numai cei ce se intorc la dragostea dintai prin pocainta, raman in biserica (Ekklesia) Domnului Isus. Pocainta a ajuns "out of fashion" (in afara modei) si aceasta este una din cauzele falimentului Bisericilor. Deci raspunsul la intrebarea pentru numarul urmator, ce este un pocait, pot spune ca este "omul care stie sa se pocaiasca", care renunta la pacat, oricit l-ar costa, si care calca pe urmele Domnului Isus, cu lepadare de sine si purtarea crucii.
Am ajuns sa ma conving, mai ales aici in lumea libera si poate ca acum chiar si in Romania, lucrurile ieftine nu sunt ieftine degeaba. Ne dam seama imediat ce am ajuns in posesia lor. Este o mare diferenta intre ceea ce ne ofera lumea, totul ieftin uneori si gratis, si ceea ce ne ofera Dumnezeu, si care implica jertfa, suferinta, umilinta. Maleahi spune de altfel lucrul acesta cu multe mii de ani in urma:"Si veti vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihanit si cel rau, dintre cel ce slujeste lui Dumnezeu si cel ce nu-i slujeste". (3:18)
Este o zi, in viitorul, cred, foarte apropiat cand se va vedea deosebirea intre fals si adevarat, dar va fi prea tarziu de reparat ceva.
Ce redeti voi ca este de facut? Aveti in minte vreo iluminare venita de sus? Nu ar fi bine ca toti cititorii sa fie chemati la o zi de pocainta, cu post si rugaciune? Este o metoda invechita, dar inca efiecienta.
Ma rog ca Dumnezeu sa va foloseasca la trezirea de constiinte si sa aveti un impact asupra generatiei in care traiti. Incercati voi insiva sa va ridicati la standardul lui Dumnezeu si cu siguranta veti fi instrumentali in reintoarcerea la crestinismul adevarat, cel intentionat din vesnicii de Dumnezeu si care este doar o avampremiera a ceea ce va fi in Imparatia lui Dumnezeu pe care o asteptam (mai mult sau mai putin) sa vina. Dumnezeu sa va binecuvinteze dragi tineri, frati si surori
...
Ioan Ciobota
Ce-i aia "serica"?
Dar bi-serica?
"Serica" se refera la ser, ser fiziologic, ser imunologic, etc.
Iar bi-serica inseamna doua seruri. Sau 2 surse, 2 izvoare. Care pot fi antagoniste uneori.
Pe cand "BISERICA" inseamna un singur trup. Al lui Cristos !!
Doua izvoare ?!????
Cum ar zice Ap. Iacov:
"Cu ea (limba) binecuvantam pe Domnul si Tatal nostru, si tot cu ea blestemam pe oameni, care sunt facuti dupa asemanarea lui Dumnezeu. Din aceeasi gura iese si binecuvantarea si blestemul! Nu trebuie sa fie asa fratii mei! Oare din aceeasi vana a izvorului tasneste si apa dulce si apa amara?"
Cred ca dintotdeauna BISERICA s-a confruntat cu aceasta problema: dualismul. (Doamne ce ti-i mai incondeia Domnul Isus pe farisei in talk-show-urile de pe dealurile Galileii.)
Bine, bine, dar noi nu blestemam pe nimeni !
Oare?
"Oricine uraste pe fratele sau, este un UCIGAS!" (I Ioan 3:15)
Asta ar fi un aspect. Alt aspect ar fi BANUL.
Da, ati citit bine - BANUL !!
In atat de multe biserici banul indica sfintenia. Sunt unii care cred ca daca dau "un leu pentru Ateneu" L-au cumparat pe Domnul. Ce NEBUNIE ! Sa crezi ca poti, cu "ochiul dracului", sa-l cumperi pe Domnul, care este SFANT, SFANT, SFANT. Facem afaceri murdare, dam apoi cativa gologani la biserica, si dintr-o data suntem mai sfinti ca papa.
Dar nebunia cea mai mare este a celor ar trebui sa vegheze la viata de sfintenie a bisericii, si care accepta tot felul de compromisuri, doar ca sa "puna un acoperis nou la biserica", sau ca sa faianteze toaleta pe banii fratelui cutarica...
(Am participat odata, intr-o biserica, la o sedinta in care se incerca numirea in comitet a unui membru al bisericii, businessman plin de succes, iar respectivul NU VROIA ! Nu vroia sa fie facut "baiat de comitet" cu forta, sau datorita banilor lui)
Apoi.
Spunea odata un pastor "respectabil" (datorita numarului de ani si faptului ca n-are absolut nici un ucenic la amvon, semn ca a tinut bine "fraiele" zeci de ani, ca "One man show") ca dumnealui sta cu bata la usa bisericii, ca sa nu intre lupii in biserica. Sau mai rau, ca sa nu intre LUMEA in biserica.
Da, da, dar ce te faci cu MISIUNEA bisericii, aceea de a merge ca niste oi in mijlocul lupilor? Sarea pamantului si lumina lumii...puse sub obroc, intre zidurile frumoase ale bisericii.
In plus, degeaba stai cu bata la usa bisericii sa nu-i lasi pe "spurcati" sa intre, ca "oile" tale vor merge acasa si vor fi ispitite sa se uite la mult prea multele fuste mult prea scurte de pe strada, sau la mult prea multele filme sexi/porno de la TV? Sau sa insele in afaceri, sa minta, sa dea mita, sa corupa?
Pentru o gandire de genul acesta singura sansa ar fi un program de biserica de 24 de ore din 24. Sa fii sigur ca "oile" sunt la adapost.
O, dar aici am deschis alta cutie a Pandorei, am amintit cuvantul "program". "Doamne binecuvanteaza programul de astazi!..."
In plus nici chiar in biserica "oaia" nu este in siguranta, cand se uita mai lung la ea vreun "berbec" mai acatarii...
Dar am auzit in ultima vreme niste lucruri deosebite, care se petrec "underground" in unele biserici. Cum ca unii tineri nu mai suporta fariseismul si ipocrizia cu iz de naftalina, si s-au pus pe rugaciune pentru o trezire spirituala. Chiar auzeam despre doua surori din Arad care au inceput un post de 40 de zile, (consuma doar apa si lichide) pentru trezirea bisericilor. (Apropo, cine se inscrie in continuare pe aceasta lista?...)
Care este de fapt datoria unui membru intr-o biserica, oricare ar fi aceasta?
Sa fie sfant, spre Gloria si Slava lui Dumnezeu Tatal, prin Isus Cristos, Domnul nostru si prin puterea Duhului Sfant.
Si "Oldies but goldies" sloganul slagarelor anilor '60 ascultate in veacul urmator, nu este neaparat aplicabil si in biserici.
Exista tineri cu adevarat curati, care doresc sa traiasca sfinti si se lupta din greu cu ispitele anilor 2000 si ceva.
Are Dali o pictura celebra, un fel de "Sf. Ioan fata cu reactiunea", cred ca se numeste "Ispitirea Sf. Ioan". (Nu-l apreciez pe Dali ca om, dar unele lucrari ale sale sunt deosebite). Ispitele sunt reprezentate prin niste elefanti uriasi, care vin spre sf. Ioan. Acesta pune crucea intre el si ispite, dar secretul picturii, - si aici Dali a intuit perfect, (cu toate ca Salvador era inclinat spre "pacatul manastiresc") - secretul picturii este ca aceste ispite, sub forma unor elefanti, au picioare de ... paianjen.
Si acesti tineri deosebiti, care se roaga in multe biserici din Romania pentru o trezire spirituala, au inteles ca ispitele se inving pe genunchi si doar cu ajutorul LUI.
Dar "Ce-i de facut?".
Pai ce-a facut si Noe.
Pe corabia plina cu animale, va dati seama cam ce mirosuri erau dupa mai multe zile "impreuna". Gaini, iepuri, gaste, elefanti, dromaderi si cameleoni (sa fi luat oare Noe din greseala mai mult de o pereche de cameleoni, care-si schimba pielea doar duminica, iar de luni pana sambata...).
Dar, saracul Noe n-avea incotro. Trebuia sa stea pe corabie.
Era ce era inauntru, dar afara era...potopul...
Senzatia este ca starea multor biserici seamana cu cea descrisa in Apocalipsa 3:17:
"Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic", si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol... Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de ravna dar, si pocaieste-te!" spune Domnul Isus Cristos.
O posibila concluzie.
Scopul bisericii este largirea Imparatiei Celui Prea Inalt, "precum in cer, asa si pe pamant".
Cum si-ar putea duce biserica mandatul la indeplinire?
Matei 28 "Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit."
DUCETI-VA, nu asteptati sa vina ei la voi, faceti ucenici ai lui Cristos, nu ai vostri, apoi nu uitati sa-i botezati si sa-i invatati.
Si aici este vorba despre FIECARE membru al biserici. Despre absolut FIECARE membru. Sarcina aceasta nu trebuie sa o duca doar pastorul, ci fiecare membru este responsabil de castigarea sufletelor.
Ar mai fi ceva. In Europa Occidentala, bisericile (cladirile acestora) sunt goale, catedralele pustii, pietre moarte, lipite cu smoala.
O, dar Europa Occidentala a trecut prin 3 revolutii absolut anticrestine si ateiste (franceza, nazista si comunista).
In plus cancerul darwinismului L-a decimat pe Dumnezeu din sufletul oamenilor. In tari protestante ca Anglia, Danemarca, Olanda, Norvegia, crestinismul nu mai inseamna acum aproape nimic.
In Suedia de exemplu, cineva si-a pus pe piept o pancarta cu un verset din Biblie impotriva homosexualilor. Ce i-au facut? L-au arestat, bineinteles. "Au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu, si au slujit si s-au inchinat fapturii, in locul Facatorului". Umanismul si iluminismul si-au desavarsit opera...
Octavian Andronic-Ando, intr-un editorial despre noua emisiune a lui Florin Calinescu: "Alo, Florin?", il caracteriza pe Calinescu in noua lui aparitie ca un pinguin singuratic, pe o bucata de gheata, plutind in deriva in mijlocul unui ocean inghetat.
Cu siguranta Ando nu se gandea la cele sfinte, dar parca imaginea seamana perfect cu o parte din ceea ce este biserica lui Cristos.
Si acum...Quo vadis, Domini? Mergi sa mori din nou?
Sau Quo vadis, biserica?
Cei din biserica, care si-au spalat hainele, merg spre intalnirea cu EL. Cu Domnul nostru Isus Cristos, Cel care va veni, sa judece vii si mortii.
Ceilalti...."in focul cel vesnic, pregatit Diavolului si ingerilor lui".
Suna dur, nu? Si cam anacronic pentru o LUME RELATIVISTA "pana-n prasele", si FARA NICI UN ABSOLUT. Dar sunt cuvinte din care "nici o iota nu va trece" !!
Sa ne vedem cu bine...dincolo...la masa cu Avram, Isac si Iacov...si cu Domnul bineinteles...
...
Ada Cioroianu
Am citit cu multa atentie numarul trecut si mi-au starnit interesul pentru ca dezbat probleme cat se poate de actuale. Intr-adevar biserica nu mai este ceea ce a fost sau ceea ce am dori noi sa fie. Dumnezeu a lasat biserica pentru ca noi oamenii, copii Lui sa fim mai aproape de El.
Eu sunt ortodoxa - sper ca totusi asta nu ma impiedica sa imi exprim parerea despre acest subiect - dar cred ca subiectul este valabil pentru oricine, indiferent de religie. Eu, cel putin, nu fac discriminari.
In legatura cu subiectul “Ce este un pocait?” voi incerca sa dau o definitie. Multi spun, atunci cand aud acest cuvant, ca este vorba despre persoane fanatice, chiar nebune, care probabil nu sunt intelese de cei din jur si se "refugiaza" in Dumnezeu. Eu cred ca este vorba despre credinciosi adevarati, care nu se ascund dupa aparente si nu le este rusine de ceea ce sunt. Eu am toata admiratia pentru aceste persoane si cred ca toti ceilalti ar trebui macar sa incerce sa le urmeze exemplul. Toti ar trebui sa cautam alinare in biserica si nu numai: ar trebui sa facem din acest lucru modul nostru de viata pentru ca Dumnezeu este viata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu