Nr. 144 / 16 Octombrie 2002, Iasi - Romania
Hai liberare!
Texte scrise de: Aretta Bazdara, Sabina Dodan, Alina Simion, Teofil Stanciu si Daniel Bud
Introducere
Ca armata este privita de cei mai multi ca o pierdere de vreme, nu mai e o noutate. Ca armata este obligatorie, iarasi nu e o noutate. Mai nou este ca armata este cea care produce rupturi, de cele mai multe ori “irevocabile”. Armata este cea care dezumanizeaza, iti modifica complet orizontul si de cele mai multe ori te arunca in zone de unde greu mai iesi. Asta pentru o perioada, dupa ce intri iar in ritmul natural al vietii, in care iti mai aduci aminte din cand in cand de cate vreun coleg de armata…
Aretta Bazdara
Nu stiu cum e sa faci armata si nici nu cred ca voi ajunge sa stiu Vreodata, dar mie una mi se pare o pierdere de timp. Daca esti pasionat de pistolase si grade mai merge, dar sa-l iei pe bietul Gheorghe si sa-l disciplinezi nitelus mi se pare deplasat.
Armata, zic eu, ar trebui sa fie o "scoala" bine organizata, unde sa te duci voios din pasiune si dornic de autodisciplina. La noi e un fel de nu stiu ce cu miros tare de saracie, disperare si, de ce sa nu zic, prostie. Iti fura un an din viata pe nimic... dar patria are nevoie de ostasi, de oameni bine instruiti, ca daca spre nenorocirea noastra suntem atacati... deocamdata nu suntem atacati decit de un trai sub limita normalului si politicieni cu burta, asa ca nu vad sensul istructiei. Voi?
Soldatul roman vesnic erou si muritor de foame. De ce aduna statul in nu stiu ce casute de "turta amaruie" bietii tineri care ies dupa un an pierduti si dezorientati rau, in nici un caz mai barbati. "Ma, barbatul trebuie sa faca armata!" ...ce fraza lipsita de vreo urma de gindire. Ce invata barbatul in armata: cum sa o bata pe Ileana si cum sa manince fasole, cum sa injure in grup si sa traga... ce ramine de vazut sau auzit...
Daca ar fi dupa mine, dar cum bine stiu nu e dupa vointa mea, ar trebui sa se intre cu examen in armata, sa fie o institutie pentru cei pasionati...
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Sabina Dodan
Ce-i lege nu-i alegere
"Soldatul este obligat sa cunoasca temeinic prevederile militare in partile ce-l privesc si sa execute in mod exemplar indatoririle ce ii revin, sa cunoasca gradele si functiile militare, numele comandantilor sai... Sa nu paraseasca grupa din care face parte fara aprobarea comandantului de grupa..." Acestea sunt doar cateva din atributiile ce-i revin unui soldat, dictate de la prima zi de armata si respectate pana la ultima. (?)
Marturisesc ca imi este foarte greu sa scriu despre armata, n-o cunosc catusi de putin, am cunoscut insa un om pe care armata l-a schimbat atat de mult incat se poate spune ca intreaga lui viata a inceput odata cu armata. Internat pentru o depresie "veche care nu-i dadea pace" a fost bucuros sa mai poata povesti cuiva despre intamplari din viata lui. Relatarile amoroase nu intra aici in discutie, banuiam ca ele sunt cauza depresiei lui, interesant era modul in care vorbea despre armata si ce fericit a fost cand a plecat de-acasa pentru ea: "Am vazut si eu lumea, am aflat ce se mai petrecea in tara, ca in sat nu stiam nimic. Mama ne-o ajutat ea cum o putut dar nu stiam de biscuiti, nu stiam de haine cum se fac acuma, de radio...". "In armata am cunoscut si eu alti oameni, am trait vremuri bune, armata m-o facut om pe mine".
Mi-a relatat multe intamplari frumoase, nici o indisciplina, era armata povestita asa cum povestim noi despre vremurile cand eram la scoala, nu armata tragica de-acum cu dezertori si impuscaturi ca in filme cu banditi.
Armata din ziua de azi ofera cam trei alternative: mita pentru a scapa de ea, razvratire pentru cei carora le e mai greu sa se supuna (ei ajung la acte disperate precum sinucideri sau atacuri, dezertari) si supunere pentru cei dornici sa scape mai repede si in regula de ea. A, am omis oare pe altii? Sa fie cineva sa-si doreasca sa faca armata cand ea nu le ofera nimic? O tara care nu-i America sau Afganistan si o lume care n-o sa le ceara ajutorul poate niciodata? E greu sa faci armata stiind ca nimic spectaculos n-o sa li se intample cu toate ca imaginandu-si un razboi ajung sa multumeasca Domnului ca n-au parte de-asa ceva. Si noi ar trebui sa facem la fel...
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Alina Simion
"Am sa ma intorc barbat" era refrenul unei melodii a formatiei Vama Veche. Personajul se sinucide cu doua zile inainte de liberare. A sa prietena care pana atunci nu-i dovedise fidelitatea, la final de piesa plange dupa gardul unitatii. Scenariul e o parte din realitate, e infiorator si derutant. E starea de spirit a Romaniei, e atitudinea generatiei care nu putea finaliza o sarcina, e incapacitatea superiorilor de a redeveni oameni.
Traiam intr-un mediu in care toti condamnau armata si nu doreau inrolarea. Cea mai draga fiinta pentru mine era in armata, iar ea nu se plangea. De ce altii ar fi facut-o? Ea era pentru toata viata iar restul doar pentru un an si li se parea atat de imposibil.
In realitate stiam ca rationamentul e gresit, eram constienta de ruptura produsa din cauza armatei. Relatia frate-sora isi modificase traiectoria si compozitia, in afara de cele doua componente de baza care si ele se transformau irevocabil.
Incapacitate de a vizualiza sacrificiile ambelor parti era evidenta si deteriorarea sentimentelor simtita. Distanta dintre noi mai mereu de nedepasit si refuzul de a comunica era pentru el un nou semnal al diferentei dintre cele doua medii. Apartinea amandorura dar in principiu nici unuia. Nu era acceptat integral in nici unul, se simtea exclus din amandoua. Acum sunt constienta ca o parte din mine i-o datorez, ca viziunea mea asupra realitatii a fost influentata de al meu frate.
Tot ceea ce pare normal si frumos in viata civila e anormal si non frumos pentru armata. Limita civila poate fi depasita, dar regulile superiorilor trebuie respectate.
Adaptarea la viata "obisnuita" pe care o parasisera cu ani in urma e una de convenienta caci oricand militarul de cariera te poate fermeca, dar niciodata nu i se va permite sa coboare de pe piedestal armata si ordinele.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Teofil Stanciu
.jpg)
Armata. Institutie romaneasca, birocratie, scleroza functionareasca. Ce sa te atraga intr-acolo?
Sunt un neincorporabil pe motive medicale in urmatorul an. Pacat ca numai atat. Normal ca a trebuit sa fiu privit cu atentie de un medic militar. S-a uitat la mine suficient de atent cat sa imi spuna: Da, encefalita zici? Si ce daca ametesti? Si eu ametesc cand intorc capul. Urmatorul! Cand nici o urma de respect nu pandeste in verdeata acestui monolit-institutie cum ar putea sa ma traga inima catre incorporare...
Ca e pierdere de vreme se stie. Imi spune fratele meu (in prezent angajat al armatei): si daca dai spaga, dar sa nu te duci in armata. Politica de spaga asadar e la ea in ograda dincolo de santinela intransigenta care vegheaza poarta.
O doamna binevoitoare, e functionar civil. Spune si tu ca nu poti sa faci armata din cauza religiei. Armata, fiii tai te tradeaza, tineretul patriei nu te vrea!
In fiecare zi de scoala treceam pe langa unitatile militare. Strada se cheama Armatei Romane (dupa ce a fost Armatei Rosii). Ce se mai schimba numele. Pe strada asta s-au adunat soldatii, studentii si... mortii. Am terminat aproape cu studentia. Nu mai vreau pe strada asta. Macar pentru urmatorii 50 de ani.
Ce-ar fi sa ne vedem de viata si sa ni se ofere niste cursuri de tir. Ca in felul acesta inca se mai crede ca "ne va apara tara de dusmani". Si ceva scrima ne-ar putea folosi. Nu stii niciodata cat involueaza mersul lumii sau mentalitatile. Davide poetule, mai ai prastia aia? Sa aruncam o piatra si... orice accident e posibil. Poate se lumineaza o minte si scapam de arcan macar in secolul 21.
Tot vorbind asa pe la colturi, din loc in loc e posibil sa nu mai trebuiasca sa spunem: Hai liberare! Asa sa ne fie...
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Daniel Bud
Armata sau programarea timpului pierdut
1. Ianuarie 1989. Oradean baptist trimis la Roman la o unitate militara de tancuri. Prima data cind am revenit in Oradea a fost in august. La prima intrebare: cine este "pocait"? am descoperit ca aveam in unitate si un crestin dupa evanghelie.
2. Mai 1989. Au fost incorporati mai multi crestini in aceeasi unitate, baptisti, penticostali, crestini dupa evanghelie, adventisti.
3. Primavara 1989. Se formeaza fanfara unitatii cu o majoritate de fanfaristi crestini.
4. Il descopar pe M. Cartarescu si Virgil Ierunca in libraria din oras. In biblioteca unitatii il descopar pe Eliade ca romancier. Un prieten penticostal planuieste fuga din unitate si din tara, destinatia Austria. Amina planul pina dupa liberare.
5. Toamna 1989. Colonelul de contrainformatii ma acuza de raspindirea credintei intre camarazi. Ca dovada imi ofera o copie a unei scrisori adresata familiei, pusa de mine din discretie la posta din oras. Amenintarea: "Daca continui te degradez si te trimit in batalion disciplinar." Urmeaza o perchezitie personala si a valzei in care confisca tot ce era foaie, carte, Biblie, scrisoare sau jurnal.
6. Radio Europa Libera imi infuza sporadic doza de normalitate, mai ales prin emisinea religioasa a lui Iosif Ton.
7. Decembrie 1989 - lovitura de stat. Au fost zvonuri cum ca teroristii vin sa atace unitatea, insa nimic serios nu a avut loc. Iliescu a fost recunoscut de camarazii moldoveni ca fostul prim secretar din Iasi, daca nu gresesc, oricum, un cunoscut nomenclaturist.
8. Primavara 1990. Revin la Oradea dupa ce ma opresc in Iasi. Am dorit sa vizitez marele oras inainte de a ma intoarce la orasul din extrema de vest a tarii. Ziarul iesean "Opinia studenteasca" - daca nu gresesc - publica un interviu cu un "terorist" arestat. Din interviu inteleg foarte clar ca a fost o lovitura de stat in Romania. FSN si Iliescu sunt de fapt o grupare comunista care nu dorea libertate si democratie, ci doar instalarea lor in locul ocupat de Ceausescu. Teroristii si mortii au fost comenzi ale noii puteri (FSN) cu scopul de a-si legitima ascensiunea, oferind ideea "emanatiei populare" naturale.
9. Armata romana a fost locul de macinare a sanatatii fizice si morale a multor tineri. Imi aduc aminte de un slovac aradean, trompetistul unitatii. A venit in armata un tinar inocent, proaspat iesit de pe bancile liceului, crescut intr-un sat de slovaci cu o morala stricta. A rezistat 10 luni, dupa care a intrat in seria iubitorilor de alcool si sex.
10. Timpul e programat dupa un orar in care fiecare minut isi are obiectivul particular in contextul unui scop general. In Korea de Sud in prezent armata de doi ani e obligatorie, insa e cu mult diferita de situatia de la noi.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Hyde Park
Roxana Gacea - Cervantes
Virgil Hretcanu - Jurnal american
Eduard Orasanu - Jurnal florentin
Alin Cristea - Exercitii de admiratie: Peter Weir
Roxana Gacea
Cervantes (IV)
In fiecare an, pe 12 octombrie se sarbatoreste Ziua Hispanitatii, numita si Ziua Rasei (el Día de la Raza) Se pare ca era o astfel de dimineata, de toamna, cand marinarii de pe corabia lui Cristofor Columb au strigat "Pamant!". Atat Europa, cat si continentul american recunosc ca din acea zi destinul amandorura s-a schimbat pe deplin. O Europa retardata, orbecaind prin Evul Mediu, si-a gasit salvarea din mizerie in resursele inca neexploatate ale Lumii Noi; o America utopica si-a gasit "the Dream Slayer".
Ma intreb in ce masura America Latina sarbatoreste cu adevarat aceasta zi. Daca ar fi sa puna in balanta ce a oferit si ce a primit de la "generoasa" Europa, s-a meritat? N-ar fi trait ei, indienii, mai bine, fara a fi "crestinati" si "civilizati" de rasa "superioara"? Adevarul e ca mai mult bine au facut ei Spaniei, decat tara-mama lor. Si atunci, ma intreb eu, de ce sarbatoresc sud-americanii Ziua Hispanitatii? Le-a facut placere, oare, sa fie un popor metis care sa trebuiasca sa lupte pentru propria independenta?
Am numit putin mai inainte America Latina o Utopie si asa si era in ochii europenilor. Un istoric spunea ca nu a existat pamant mai fanatic decat Europa, de aceea teritoriul nou descoperit dincolo de ocean parea, pentru multi dintre cei persecutati (din orice punct de vedere: religios, politic sau social), un loc de scapare. Acesta a fost inceputul procesului de "europenizare", iar rezultatul nu a fost in totalitate dezastruos. Poate doar telenovelele, ca efect secundar intarziat.
(recomandam a se vedea: "Roxana Gacea - Galeriile 'spaniole' ale SSJ-ului")
Virgil Hretcanu
Jurnal american
S-a coborat toamna peste Oregon sau, atat cat pot vedea de aici, peste Portland. E toamana specifica regiunii, anotimp care te duce cu gandul la corabia lui Noe. Ploua, ploua deja de 4 zile si e abia inceputul, e doar toamna, mai e iarna si apoi primavara, si daca as parafraza un binecunoscut citat as spune ca in Oregon "toamna e ca iarna". Nu degeaba se spune despre America ca e un pamant primitor, as spune foarte primitor pentru ca dupa ce m-am udat pe picioare 3 luni m-am intrebat cum poate pamantul asta sa primeasca atata apa...
Celebra companie de produse pe baza de cafea, Starbucks, care are ramificatii si in Europa, isi are in Oregon un puternic aliat. Si asta fara voia ei; in Portland exizsta un numar impresionat de cafenele de genul asta care incearca, in limita fizica desigur, sa readuca Oregonienii cu picioarele si capul pe pamant uscat. E adevarat ca si rata depresiilor psihice e ridicata aici, nici nu e de mirare cand ai pe capul tau nu numai probleme, ci si 3 hectare de nori fiecare. Bacovia inca nu descoperise cafeaua, altfel poezia romaneasca ar fi fost vaduvita de scene lugubre si strofe intrate in depresii prelungite.
Dar Oregonul are si el partile lui bune, fapt pentru care ploaia e o binecuvantare si e una mare inca. A fost o vara torida, una dintre cele mai toride din ultimi ani, dupa unii. Cati nu au plans dupa putina ploaie? Probabil nu multi gandindu-se ca odata pornita e greu sa se mai opreasca aici. Dar daca norii se lasau asteptati ziua, seara umbra unora dadea sarea si piperul zonei. Nu am vazut nicaieri un cer ca aici seara. Un soare pe moarte si putini nori rasfirati ca lana dau o paleta de culori pe care doar in fotografii o vedeam si ziceam ca sunt prelucrate, filtrate. E aproape imposibil sa conduci masina catre vest in Oregon, aproape imposibil.
E totusi de remarcat ca relieful joaca un rol de marca in clima zonei. Daca aici la vest de Manhood norii se descarca peste valea celor doua fluvii ce se intalnesc in Portland si apoi in ocean, la numai 2 ore distanta, la est de Manhood pamantul a uitat de mult ce e apa. De aici incepe desertul, rosu, rosu, rosu cat vezi cu ochii. Si inca mai vezi vegetatie care intregeste peisajul zonei: ici colo, smeriti sub vant si soare, pini si conifere, din loc in loc o oaza de apa (e usor sa-ti dai seama unde e, aici verdele e in contrast puternic cu rosul aprins al rocilor), ba mai mult sunt acele semne de circulatie ce apar din loc in loc avertizand calatorul de pericole, de buna seama ca sufera si ele in tacere de caldura de aici. Zic asta pentru ca multe, cele mai norocoase, sunt profund aerisite de binevoitori cu vorbe bune iesite literalmente din teava pustilor. Asta e Kah-nee-tah, o zona a nativilor americani, celebrele piei rosii, a caror indeletnicire de baza aici e sezutul. Dar despre asta in alta scrisoare.
Aminteam de Manhood, prescuratea vine de la Mount Hood, cel mai celebru pisc de pe coasta de vest. La cei 3330 metri inaltime isi pastreraza perii albi si vara. E vizibil din tot Portlandul iesind distinct din peisajul muntos, iar cand e senin se poate vedea si varful sau. E un punct de atractie pentru schiori si alti pierduti. Multi l-au escladat, unii s-au mai si intors... Mai este un alt varf celebru mai ales prin activitatea lui, Muntele Sf. Elena (Mt. St. Helen), 2500 metri si e in crestere. Probabil ca cine i-a dat numele nu stia de ce e in stare. Acum cativa ani cand a erupt a sters complet un versant din apropiere, dintr-o padure de brazi ramanand doar cenusa.
Se zice ca incepand din octombrie si pana in martie nu se mai vede soarele in Oregon. M-am amuzat intr-o zi la servici cand o colega, transferata aici din California, vazand ploaia care se declansase a zis in disperare: "Am uitat ca aici e Oregon!". E frumos totusi cum natura se schimba in functie de anotimp, toate padurile (si sunt multe) se imbraca cu un costum de licheni pe timpul iernii incat nu se mai vad trunchiurile; vara insa greu patrunde lumina pana la baza lor. In una din excrusiile la munte am reusit sa vad peisaje pe care nici nu le visasem. Dupa un drum de o zi in care am trecut consecutiv pe langa 2 lacuri, m-am oprit la al treilea tot urcand pe vaile facute de paraiasele care le legau. Peisajul care se deschidea aici m-a surprins cu totul prin imensitate, sunt momente cand mai si plangi cand vezi asemenea lucruri. Un lac inconjurat de munti, ce poate fi mai banal in materie de lac montan...? Si totusi cand te gandesti ca putini, foarte putini oameni au umblat pe acolo, fiind asezat intr-o zona greu accesibila, iti da un sentiment de micime. E scris undeva in Biblie: "slava lui Dumnezeu sta in ascunderea lucrurilor...", nicaieri altundeva nu am putut sa experimentez asta. "Imens", asta a cuvantul care descrie cel mai bine peisajul. Imens si lacul, si varful care se vedea dincolo de el, iesind din apa si intepand luna. Pe drumul catre lac am intalnit o familie, de fapt erau doar barbatii din familie, care venisera sa dea lacului cenusa bunicului lor care a descoperit primul aceasta zona si a carui dorinta a fost ca sa fie ingropat aici.
Ar mai fi multe de zis, despre orasul in care stau, despre acele animale curioase si nostime, ratonii, ori fara bun simt, sconcsii, ori despre atmosfera de basm de care ai parte la fiecare rasarit in Portland. Ca tot a adus vorba cineva de asta aici: venind de la aeroport, unde am condus pe cineva care a plecat in Germania (cineva din grupul nostru), am oprit, pentru ca era 7 dimineata, undeva pe un varf iesit din senin din oras, sa privim rasaritul. E greu de descris, nu sunt Vlahuta, dar pe scurt a fost cam asa: o masa alba, apoi inrosita de soare, din care ieseau cu mai mult sau mai putin curaj, fie cate o portiune de autostrada, fie un deal mai indraznet. Undeva in departare, pe Columbia, langa o insula populata de brazi, se profila o corabie, o corabie veritabila. Ceea ce a urmat imediat rasaritului iti dadea impresia ca timpul s-a oprit.
Dar o sa ma opresc aici, poate data viitoare voi trimite si niste fotografii, din pacate nu am scanner aici si de fiecare data uit sa iau cu mine fotografiile sa le scannez la cine are.
Oregonul e plin de contraste, de la desert la Munti Inzapeziti, de la Ocean la vulcani inca activi, izvoare termale si cascade spectaculoase, dar daca e ceva ce il caracterizeaza, e ploaia. Acum s-a mai oprit dar maine nu se stie... Intr-o bresa din nori am putut sa vad Carul mare si chiar si pe cel mic, nu sunt cum ii stiam in Romania, dar totusi... Dar totusi e a doua comunitate de romani din America, romanii sunt atat de densi incat ai sanse (cum de altfel a si patit-o ceva) sa faci accident pe strada cu unul asemenea tie. Aminteam ca cineva a patit-o, ei bine nu pot sa nu amintesc aici 2 intaplari. Prima e legata de masini, mergea un frate din biserica noastra prin oras cu diverse si la un moment dat un nebun ii taie calea cu masina face un viraj si mai ca il arunca pe asta in sant. Romanul nostru scrasneste din dinti si ii trece un gand profan, isi zice "asta conduce de parca ar fi roman". Ca in basme, unde ceea ce iti propui se si implineste, masina vinovata ajunsa acum cu spatele lasa sa se citeasca mare si fara motiv de confuzie "ROMANIA" apoi mai jos tricolorul. A doua e legata de ingeniozitatea fratilor nostri de neam. In sistemul financiar american exista cateva tipuri de bancnote dintre care cele mai inportante, in exact ordinea lor ar fi: 1, 5, 10, 20, 50, 100. Cam astea de fapt ar fi toate, desi mai e si bancnota de 500, care e foarte rara. Ceea ce va povestesc mai jos e fapt real, pseudonimele sunt folosite ca sa protejeze persoanele implicate (desi nu le cunosc personal). Asadar, Vasile se gandeste sa fabrice o bancnota de 25 de dolari, ceea ce si face si se duce cu ea la un magazin. Mare ii fu mirarea cand, casierul ii accepta bancnota ba chiar ii si da rest pt ea. Sigur ca dupa un timp ajunge Scott de la FBI la el si dupa ce il interogheaza putin ii dau drumul, pentru ca nu era vinovat cu nimic. El nu falsificase nimic ci doar facuse ceva nou, vinovat era casierul care a acceptat o bucata de hartie.
Eduard Orasanu
Jurnal florentin (II)
Viareggio
Este o mica statiune la tarmul marii Ligurice. Toate strazile te duc spre plaja, nu te poti rataci. Palmierii si smochinii, brazii si stejarii pot fi, iata, impreuna. Merg cu picioarele desculte prin apa. Nu sunt, ca la marea Neagra, nici scoici, nici pietre. Multe ambarcatiuni, putina lume. E duminica, pizzeriile sunt zgomotoase. Ma infurie destul de des faptul ca aici totul se curma la ora 13 si renaste din nou pe la ora 16. O alta curiozitate este ca magazinele nu au orarul afisat. Oare italienii stiu ceva ce eu nu stiu? O pizza facuta la cuptor costa 5 Euro. Hai sa luam. Nu e nici rea, nu e nici buna. Motorinele trec in sus si-n jos. Adolescentii traiesc o stranie senzatie de viteza si putere. Ei sunt la un pas de ruperea gatului, sunt la varsta gaturilor sucite. Nota de plata: 13 Euro! Pai ti-a pus fata de masa? Ti-a pus, ei asta te costa un euro. Te-a servit? Da, te-a servit. Pai asta te costa inca un euro.
Partea fascinanta a statiunii este ca in zare, oglindindu-se in mare, se vad muntii Apenini. Uriasi, plesuvi si intunecati. Atat de aproape de tarm incat poti sa te simti si la munte si la mare.
Prato
Este orasul in care sunt cei mai multi chinezi. Sunt atat de multi incat reclamele de la magazine sunt in chineza. Trec prin cartierul lor. Sunt privit ca un bastinas, imi dau si eu aere de european... Intr-un cafe-bar ma asez la o masa. Beau o fanta si ma fac ca "citesc", pe rand, trei jurnale italiene. Unul e de sport. Barmanul e zambaret si plesneste de latinitate. Se apropie o tanara chinezoaica. Vorbesc: "Zi Mauritio", "Maur...", rasete, nu poate. Pe tine cum te chiama? Zice un nume chinezesc. El incearca in zadar sa-l rostesca. E frumoasa Italia, nu-i asa? Eu pot sa spun Mauritio... In ziarele din Italia nici un cuvant despre Romania. In doua saptamani la TV am vazut doi romani: Mutu, jucatorul de la AC Parma si Teoctist, prea fericitul... Dar ce zic eu, amandoi sunt fericiti, chiar daca din diferite motive. In cartierul chinezesc raziile se tin lant, asa ca e bine sa nu intarzii. O ciudatenie, nu sunt caini, nici pisici, oare de ce?
Cismeaua
Ma imbrac cat pot eu de elegant. Fara sa ma laud nu ai zice ca sunt emigrant. Imi zic: astazi voi economisi un ban, voi lua apa de la una din cismelele din oras. Sunt multe, sunt dragute, sunt binevenite. Incep sa umplu sticla cand dupa colt apar doi politisti. Se uita cruciti la mine. Ce sa fac? Beau repede apa, ce nu ati mai vazut un italian insetat? Ce italian isi umple o sticla de un litru cu apa de la cismea?
Icafe
In acest Icafe se gasesc doua reviste gratuite: Africa, Revista romanilor din Italia. Langa un mine un tanar la 20 de ani. Surpriza, e din Tecuci. Are 7 luni de Italia. Deja sta ilegal. Aruncam unul asupa altuia temerile si ultimile zvonuri: "Italia a inchis granita romanilor". Intalnesc un alt roman, are trei ani de Italia. A venit pe jos cu-n grup de 20 de persoane. Cu doua calauze ce au cerut 500 de marci. E un om blajin, n-ai zice ca este in stare de o asemenea experienta. E frumoasa Italia, nu-i asa? Eu am si viza...
Supermercato
Fac singur cumparaturi. Iau si la ghici si la gramada. Acasa vad eu peste ce am dat. Am inceput sa ciupesc cateva cuvinte in italiana. Nu ma incanta acest: "tot ce vrei", e bine sa stii ce-ti place, ce vrei.
(recomandam a se vedea: "Eduard Orasanu - Jurnal florentin")
Alin Cristea
Exercitii de admiratie: Peter Weir
"Cel mai important reprezentant al cinematografului australian in anii '70, cand cultiva un realism fantastic in care atmosfera este mai importanta decat discursul dramatic. Aceasta tendinta se atenueaza o data cu stramutarea lui la Hollywood, unde abordeaza genurile traditionale cu simplitate si o anume inocenta." (Dictionar de cinema, 1997)
"Acest realizator al starilor psihice limita, cu o apetenta speciala pentru nelinistitor si bizar impune inca de la debut constantele viitoarei sale opere: 'predilectia pentru o semnificatie criptica, ambigua, gustul pentru comunicarea subliminala, exagerea perceptivului in detrimentului narativului. Explorand pragurile si granitele perceptiei, el este mai aproape de un David Lynch sau de un David Cronenberg decat de cinematograful comercial cu care va fi adesea asimilat.' (Agnes Peck)" (Cinema... un secol si ceva, 2002)
Picnic la Hanging Rock (1975) - "Australia, 1900: In timpul unui picnic in apropierea unei ciudate stinci vulcanice, cateva fete si o profesoara dintr-un pension pentru copiii din inalta societate dispar misterios. In ciuda regasirii uneia dintre fete, care nu-si mai aminteste nimic din cele intamplate, misterul ramane neelucidat. […] 'Cheia filmului rezida in tabloul crepuscular al unei lumi in care nevoile cele mai legitime sunt reprimate si care nu mai poate controla energiile pe care le-a deturnat de la functiile lor.' (Raphaël Bassan)" (Cinema... un secol si ceva, 2002)
Ultimul val (1977) - "Filmul incepe cu un artist aborigen desenand simboluri misterioase pe tavanul unei grote. Scena se muta intr-un orasel din desertul australian unde o ploaie torentiala si grindina cat mingea de golf cad din cerul fara nori in timp ce o invatatoare le spune copiilor aborigeni din clasa ei: 'Suntem martorii naturii dezlantuite.' Aceasta conexiune a mitului aborigen cu vremea neobisnuita si violenta continua sa dea tonul povestirii de-a lungul filmului. Exista ceva mai cuprinzator decat viata si activitatea umana caruia ii suntem indatorati." (Robert K. Johnson, Reel Spirituality)
Gallipoli (1981) - "Povestea a doi tineri animati, in ravasitorul val al primului razboi mondial, de o identica pasiune aventuros-sportiva care-i arunca in batalia de la Gallipoli. Drama reliefata de atentia meticuloasa a regizorului spre detaliul elocvent. Originala asocierea dintre competitia 'fair' a sprintului de stadion, careia ii e dedicata intreaga prima parte a filmului, si macelul absurd ce urmeaza." (Dictionar universal de filme, 2002)
Un an de cumpana (1983) - "Desi Un an de cumpana este la un anumit nivel o poveste de actiune despre agitatia din Indonezia care a caracterizat anii '70 si '80, de fapt e despre 'Asia'. E despre componenta spirituala lipsa de care are nevoie Occidentul si care este evidenta in Orient. In 'Asia', sunt manuitorii-de-marionete, cei care sunt capabili sa mentina balanta echilibrata si sa-si focalizeze atentia pe umbrele pe care le creaza marionetele decat pe marionete." (Robert K. Johnson, Reel Spirituality)
Martorul (1984) - "Un baiat, unic martor al unei crime, e pus sub protectia unui politist intr-o comunitate patriarhala de sectanti [Amish]. Intrusii genereaza un conflict intre diferitele culturi ale colectivitatii. Intresanta descriptia societatii rurale care, impotrivindu-se caracterului pervertitor al civilizatiei, refuza orice progres tehnic, dar asta nu-i impiedica degradarea." (Dictionar universal de filme, 2002)
Cercul poetilor disparuti (1989) - "'O solida pledoarie pentru libertatea de a gandi in afara cailor batute ale intelectului.' (Max Tessier)" (Cinema... un secol si ceva, 2002)
Truman Show (1998) - "Povestea unui om care traieste, 24 de ore din 24, intr-un serial de televiziune. Doar atat ca nu stie; nu i-a spus nimeni ca lumea lui simpla, insorita si prietenoasa are o particularitate sinistra: nu-i reala." (Andrei Gorzo) "Pina unde ne poate invada mass-media vietile? De unde aceasta maladiva atractie pentru emotiile prefabricate oferite de televiziune? Iata intrebari care, grefate pe clasicele teme ale manipularii, moralitatii jocului de-a Dumnezeu sau falsificarii realitatii, invecineaza The Truman Show celor mai bune romane ale regretatului Philip K. Dick." (Cristian Lazarescu)
"Centrul viziunii lui Weir nu se focalizeaza asupra figurii 'salvatoare', ci pe dezvoltarea personala si spirituala a personajelor sale, in particular pe intilnirea individului cu misterul si alteritatea. [...] Filmele lui Peter Weir pot ajuta bisericile sa recupereze cate ceva din misterul si frumusetea vietii. [...] Istorisirile lui raman aluzii si ghicitori, dar acestea nu trebuie denigrate. El a oferit spectatorilor ocazia de a experimenta ceea ce in limbaj teologic traditional este numit harul comun. El ne-a oferit spiritualitate pe rola [reel spirituality]. Cei ce au ochi, sa le vada." (Robert K. Johnson - profesor de teologie si cultura la Fuller Theological Seminary, Reel Spirituality. Theology and Film in Dialogue, Baker Academy, Grand Rapids, Michigan, 2000)
(recomandam a se vedea: “Alin Cristea – Exercitii de admiratie ‘alte texte’”)
In numerele viitoare vom publica urmatoarele teme:
. Sf. Parascheva
. Singuratatea in doi
Posta redactiei
Claudiu Pop: Draga "redactie", citesc cu interes si placere fiecare numar al revistei. Vad in voi un punct de vedere limpede si obiectiv, mai mult, vad ca va straduiti sa fiti si nepartinitori. Acum sunt in Italia, linga Torino, un roman printre alte mii de romani. E uimitor citi romani sunt in Italia. Ii intilnesti pretutindeni. Prietenilor mei le-am spus despre voi. Doi dintre ei vor sa fie si ei printre "tirajul aproximativ" al revistei.
Posta redactiei: Draga "abonatule", desi te afli pe meleaguri straine de cele mioritice totusi ai pastrat un dram de romanitate in tine. Ne bucura sa aflam de metoda de propagare a revistei noastre si iti multumim. Sincer, dorinta noastra este de a te aduce putin, o clipa inapoi cu mintea si inima "acasa"... Cu bine, SSJ-ul
Informatii subscribe/unsubscribe
Pentru subscribe (format normal/only text/doc/zip/fara fundal) scrieti la adresa revistei, trimiteti adresa dumneavostra si, in functie de ce solicitati, o vom copia in baza respectiva de date. Pentru retragere trimiteti mesajul "unsubscribe" si va vom sterge din baza de date. Indiferent de varianta, va multumeste
The Salt Street Journal - adica:
Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu
Ionutz Apostu
Roxana Gacea
Sabina Dodan
------------------------------------
Din redactia SSJ au mai facut parte:
de la numarul 1 la 21, Eugen Eremia
de la numarul 2 la 99, Mircea Paduraru
------------------------------------
Redactia poate fi contactata la: iapostu@
------------------------------------
grafica The Salt Street Journal este semnata de Aretta Bazdara
-----------------------------------
corectura: Daniel Grigoroscuta si Ionut Apostu
-----------------------------------
Responsabilitatea materialelor publicate de colaboratori revine exclusiv autorilor.
-----------------------------------
The Salt Street Journal: "tiraj" aproximativ 700 de adrese
"Frumusetea va salva lumea!"
F.M. Dostoievski
...iar frumusetea este
HRISTOS
Hai liberare!
Texte scrise de: Aretta Bazdara, Sabina Dodan, Alina Simion, Teofil Stanciu si Daniel Bud
Introducere
Ca armata este privita de cei mai multi ca o pierdere de vreme, nu mai e o noutate. Ca armata este obligatorie, iarasi nu e o noutate. Mai nou este ca armata este cea care produce rupturi, de cele mai multe ori “irevocabile”. Armata este cea care dezumanizeaza, iti modifica complet orizontul si de cele mai multe ori te arunca in zone de unde greu mai iesi. Asta pentru o perioada, dupa ce intri iar in ritmul natural al vietii, in care iti mai aduci aminte din cand in cand de cate vreun coleg de armata…
Aretta Bazdara
Nu stiu cum e sa faci armata si nici nu cred ca voi ajunge sa stiu Vreodata, dar mie una mi se pare o pierdere de timp. Daca esti pasionat de pistolase si grade mai merge, dar sa-l iei pe bietul Gheorghe si sa-l disciplinezi nitelus mi se pare deplasat.
Armata, zic eu, ar trebui sa fie o "scoala" bine organizata, unde sa te duci voios din pasiune si dornic de autodisciplina. La noi e un fel de nu stiu ce cu miros tare de saracie, disperare si, de ce sa nu zic, prostie. Iti fura un an din viata pe nimic... dar patria are nevoie de ostasi, de oameni bine instruiti, ca daca spre nenorocirea noastra suntem atacati... deocamdata nu suntem atacati decit de un trai sub limita normalului si politicieni cu burta, asa ca nu vad sensul istructiei. Voi?
Soldatul roman vesnic erou si muritor de foame. De ce aduna statul in nu stiu ce casute de "turta amaruie" bietii tineri care ies dupa un an pierduti si dezorientati rau, in nici un caz mai barbati. "Ma, barbatul trebuie sa faca armata!" ...ce fraza lipsita de vreo urma de gindire. Ce invata barbatul in armata: cum sa o bata pe Ileana si cum sa manince fasole, cum sa injure in grup si sa traga... ce ramine de vazut sau auzit...
Daca ar fi dupa mine, dar cum bine stiu nu e dupa vointa mea, ar trebui sa se intre cu examen in armata, sa fie o institutie pentru cei pasionati...
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Sabina Dodan
Ce-i lege nu-i alegere
"Soldatul este obligat sa cunoasca temeinic prevederile militare in partile ce-l privesc si sa execute in mod exemplar indatoririle ce ii revin, sa cunoasca gradele si functiile militare, numele comandantilor sai... Sa nu paraseasca grupa din care face parte fara aprobarea comandantului de grupa..." Acestea sunt doar cateva din atributiile ce-i revin unui soldat, dictate de la prima zi de armata si respectate pana la ultima. (?)
Marturisesc ca imi este foarte greu sa scriu despre armata, n-o cunosc catusi de putin, am cunoscut insa un om pe care armata l-a schimbat atat de mult incat se poate spune ca intreaga lui viata a inceput odata cu armata. Internat pentru o depresie "veche care nu-i dadea pace" a fost bucuros sa mai poata povesti cuiva despre intamplari din viata lui. Relatarile amoroase nu intra aici in discutie, banuiam ca ele sunt cauza depresiei lui, interesant era modul in care vorbea despre armata si ce fericit a fost cand a plecat de-acasa pentru ea: "Am vazut si eu lumea, am aflat ce se mai petrecea in tara, ca in sat nu stiam nimic. Mama ne-o ajutat ea cum o putut dar nu stiam de biscuiti, nu stiam de haine cum se fac acuma, de radio...". "In armata am cunoscut si eu alti oameni, am trait vremuri bune, armata m-o facut om pe mine".
Mi-a relatat multe intamplari frumoase, nici o indisciplina, era armata povestita asa cum povestim noi despre vremurile cand eram la scoala, nu armata tragica de-acum cu dezertori si impuscaturi ca in filme cu banditi.
Armata din ziua de azi ofera cam trei alternative: mita pentru a scapa de ea, razvratire pentru cei carora le e mai greu sa se supuna (ei ajung la acte disperate precum sinucideri sau atacuri, dezertari) si supunere pentru cei dornici sa scape mai repede si in regula de ea. A, am omis oare pe altii? Sa fie cineva sa-si doreasca sa faca armata cand ea nu le ofera nimic? O tara care nu-i America sau Afganistan si o lume care n-o sa le ceara ajutorul poate niciodata? E greu sa faci armata stiind ca nimic spectaculos n-o sa li se intample cu toate ca imaginandu-si un razboi ajung sa multumeasca Domnului ca n-au parte de-asa ceva. Si noi ar trebui sa facem la fel...
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Alina Simion
"Am sa ma intorc barbat" era refrenul unei melodii a formatiei Vama Veche. Personajul se sinucide cu doua zile inainte de liberare. A sa prietena care pana atunci nu-i dovedise fidelitatea, la final de piesa plange dupa gardul unitatii. Scenariul e o parte din realitate, e infiorator si derutant. E starea de spirit a Romaniei, e atitudinea generatiei care nu putea finaliza o sarcina, e incapacitatea superiorilor de a redeveni oameni.
Traiam intr-un mediu in care toti condamnau armata si nu doreau inrolarea. Cea mai draga fiinta pentru mine era in armata, iar ea nu se plangea. De ce altii ar fi facut-o? Ea era pentru toata viata iar restul doar pentru un an si li se parea atat de imposibil.
In realitate stiam ca rationamentul e gresit, eram constienta de ruptura produsa din cauza armatei. Relatia frate-sora isi modificase traiectoria si compozitia, in afara de cele doua componente de baza care si ele se transformau irevocabil.
Incapacitate de a vizualiza sacrificiile ambelor parti era evidenta si deteriorarea sentimentelor simtita. Distanta dintre noi mai mereu de nedepasit si refuzul de a comunica era pentru el un nou semnal al diferentei dintre cele doua medii. Apartinea amandorura dar in principiu nici unuia. Nu era acceptat integral in nici unul, se simtea exclus din amandoua. Acum sunt constienta ca o parte din mine i-o datorez, ca viziunea mea asupra realitatii a fost influentata de al meu frate.
Tot ceea ce pare normal si frumos in viata civila e anormal si non frumos pentru armata. Limita civila poate fi depasita, dar regulile superiorilor trebuie respectate.
Adaptarea la viata "obisnuita" pe care o parasisera cu ani in urma e una de convenienta caci oricand militarul de cariera te poate fermeca, dar niciodata nu i se va permite sa coboare de pe piedestal armata si ordinele.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Teofil Stanciu
.jpg)
Armata. Institutie romaneasca, birocratie, scleroza functionareasca. Ce sa te atraga intr-acolo?
Sunt un neincorporabil pe motive medicale in urmatorul an. Pacat ca numai atat. Normal ca a trebuit sa fiu privit cu atentie de un medic militar. S-a uitat la mine suficient de atent cat sa imi spuna: Da, encefalita zici? Si ce daca ametesti? Si eu ametesc cand intorc capul. Urmatorul! Cand nici o urma de respect nu pandeste in verdeata acestui monolit-institutie cum ar putea sa ma traga inima catre incorporare...
Ca e pierdere de vreme se stie. Imi spune fratele meu (in prezent angajat al armatei): si daca dai spaga, dar sa nu te duci in armata. Politica de spaga asadar e la ea in ograda dincolo de santinela intransigenta care vegheaza poarta.
O doamna binevoitoare, e functionar civil. Spune si tu ca nu poti sa faci armata din cauza religiei. Armata, fiii tai te tradeaza, tineretul patriei nu te vrea!
In fiecare zi de scoala treceam pe langa unitatile militare. Strada se cheama Armatei Romane (dupa ce a fost Armatei Rosii). Ce se mai schimba numele. Pe strada asta s-au adunat soldatii, studentii si... mortii. Am terminat aproape cu studentia. Nu mai vreau pe strada asta. Macar pentru urmatorii 50 de ani.
Ce-ar fi sa ne vedem de viata si sa ni se ofere niste cursuri de tir. Ca in felul acesta inca se mai crede ca "ne va apara tara de dusmani". Si ceva scrima ne-ar putea folosi. Nu stii niciodata cat involueaza mersul lumii sau mentalitatile. Davide poetule, mai ai prastia aia? Sa aruncam o piatra si... orice accident e posibil. Poate se lumineaza o minte si scapam de arcan macar in secolul 21.
Tot vorbind asa pe la colturi, din loc in loc e posibil sa nu mai trebuiasca sa spunem: Hai liberare! Asa sa ne fie...
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Daniel Bud
Armata sau programarea timpului pierdut
1. Ianuarie 1989. Oradean baptist trimis la Roman la o unitate militara de tancuri. Prima data cind am revenit in Oradea a fost in august. La prima intrebare: cine este "pocait"? am descoperit ca aveam in unitate si un crestin dupa evanghelie.
2. Mai 1989. Au fost incorporati mai multi crestini in aceeasi unitate, baptisti, penticostali, crestini dupa evanghelie, adventisti.
3. Primavara 1989. Se formeaza fanfara unitatii cu o majoritate de fanfaristi crestini.
4. Il descopar pe M. Cartarescu si Virgil Ierunca in libraria din oras. In biblioteca unitatii il descopar pe Eliade ca romancier. Un prieten penticostal planuieste fuga din unitate si din tara, destinatia Austria. Amina planul pina dupa liberare.
5. Toamna 1989. Colonelul de contrainformatii ma acuza de raspindirea credintei intre camarazi. Ca dovada imi ofera o copie a unei scrisori adresata familiei, pusa de mine din discretie la posta din oras. Amenintarea: "Daca continui te degradez si te trimit in batalion disciplinar." Urmeaza o perchezitie personala si a valzei in care confisca tot ce era foaie, carte, Biblie, scrisoare sau jurnal.
6. Radio Europa Libera imi infuza sporadic doza de normalitate, mai ales prin emisinea religioasa a lui Iosif Ton.
7. Decembrie 1989 - lovitura de stat. Au fost zvonuri cum ca teroristii vin sa atace unitatea, insa nimic serios nu a avut loc. Iliescu a fost recunoscut de camarazii moldoveni ca fostul prim secretar din Iasi, daca nu gresesc, oricum, un cunoscut nomenclaturist.
8. Primavara 1990. Revin la Oradea dupa ce ma opresc in Iasi. Am dorit sa vizitez marele oras inainte de a ma intoarce la orasul din extrema de vest a tarii. Ziarul iesean "Opinia studenteasca" - daca nu gresesc - publica un interviu cu un "terorist" arestat. Din interviu inteleg foarte clar ca a fost o lovitura de stat in Romania. FSN si Iliescu sunt de fapt o grupare comunista care nu dorea libertate si democratie, ci doar instalarea lor in locul ocupat de Ceausescu. Teroristii si mortii au fost comenzi ale noii puteri (FSN) cu scopul de a-si legitima ascensiunea, oferind ideea "emanatiei populare" naturale.
9. Armata romana a fost locul de macinare a sanatatii fizice si morale a multor tineri. Imi aduc aminte de un slovac aradean, trompetistul unitatii. A venit in armata un tinar inocent, proaspat iesit de pe bancile liceului, crescut intr-un sat de slovaci cu o morala stricta. A rezistat 10 luni, dupa care a intrat in seria iubitorilor de alcool si sex.
10. Timpul e programat dupa un orar in care fiecare minut isi are obiectivul particular in contextul unui scop general. In Korea de Sud in prezent armata de doi ani e obligatorie, insa e cu mult diferita de situatia de la noi.
(recomandam a se vedea: “Dosar SSJ nr. 25 - Hai liberare!")
Hyde Park
Roxana Gacea - Cervantes
Virgil Hretcanu - Jurnal american
Eduard Orasanu - Jurnal florentin
Alin Cristea - Exercitii de admiratie: Peter Weir
Roxana Gacea
Cervantes (IV)
In fiecare an, pe 12 octombrie se sarbatoreste Ziua Hispanitatii, numita si Ziua Rasei (el Día de la Raza) Se pare ca era o astfel de dimineata, de toamna, cand marinarii de pe corabia lui Cristofor Columb au strigat "Pamant!". Atat Europa, cat si continentul american recunosc ca din acea zi destinul amandorura s-a schimbat pe deplin. O Europa retardata, orbecaind prin Evul Mediu, si-a gasit salvarea din mizerie in resursele inca neexploatate ale Lumii Noi; o America utopica si-a gasit "the Dream Slayer".
Ma intreb in ce masura America Latina sarbatoreste cu adevarat aceasta zi. Daca ar fi sa puna in balanta ce a oferit si ce a primit de la "generoasa" Europa, s-a meritat? N-ar fi trait ei, indienii, mai bine, fara a fi "crestinati" si "civilizati" de rasa "superioara"? Adevarul e ca mai mult bine au facut ei Spaniei, decat tara-mama lor. Si atunci, ma intreb eu, de ce sarbatoresc sud-americanii Ziua Hispanitatii? Le-a facut placere, oare, sa fie un popor metis care sa trebuiasca sa lupte pentru propria independenta?
Am numit putin mai inainte America Latina o Utopie si asa si era in ochii europenilor. Un istoric spunea ca nu a existat pamant mai fanatic decat Europa, de aceea teritoriul nou descoperit dincolo de ocean parea, pentru multi dintre cei persecutati (din orice punct de vedere: religios, politic sau social), un loc de scapare. Acesta a fost inceputul procesului de "europenizare", iar rezultatul nu a fost in totalitate dezastruos. Poate doar telenovelele, ca efect secundar intarziat.
(recomandam a se vedea: "Roxana Gacea - Galeriile 'spaniole' ale SSJ-ului")
Virgil Hretcanu
Jurnal american
S-a coborat toamna peste Oregon sau, atat cat pot vedea de aici, peste Portland. E toamana specifica regiunii, anotimp care te duce cu gandul la corabia lui Noe. Ploua, ploua deja de 4 zile si e abia inceputul, e doar toamna, mai e iarna si apoi primavara, si daca as parafraza un binecunoscut citat as spune ca in Oregon "toamna e ca iarna". Nu degeaba se spune despre America ca e un pamant primitor, as spune foarte primitor pentru ca dupa ce m-am udat pe picioare 3 luni m-am intrebat cum poate pamantul asta sa primeasca atata apa...
Celebra companie de produse pe baza de cafea, Starbucks, care are ramificatii si in Europa, isi are in Oregon un puternic aliat. Si asta fara voia ei; in Portland exizsta un numar impresionat de cafenele de genul asta care incearca, in limita fizica desigur, sa readuca Oregonienii cu picioarele si capul pe pamant uscat. E adevarat ca si rata depresiilor psihice e ridicata aici, nici nu e de mirare cand ai pe capul tau nu numai probleme, ci si 3 hectare de nori fiecare. Bacovia inca nu descoperise cafeaua, altfel poezia romaneasca ar fi fost vaduvita de scene lugubre si strofe intrate in depresii prelungite.
Dar Oregonul are si el partile lui bune, fapt pentru care ploaia e o binecuvantare si e una mare inca. A fost o vara torida, una dintre cele mai toride din ultimi ani, dupa unii. Cati nu au plans dupa putina ploaie? Probabil nu multi gandindu-se ca odata pornita e greu sa se mai opreasca aici. Dar daca norii se lasau asteptati ziua, seara umbra unora dadea sarea si piperul zonei. Nu am vazut nicaieri un cer ca aici seara. Un soare pe moarte si putini nori rasfirati ca lana dau o paleta de culori pe care doar in fotografii o vedeam si ziceam ca sunt prelucrate, filtrate. E aproape imposibil sa conduci masina catre vest in Oregon, aproape imposibil.
E totusi de remarcat ca relieful joaca un rol de marca in clima zonei. Daca aici la vest de Manhood norii se descarca peste valea celor doua fluvii ce se intalnesc in Portland si apoi in ocean, la numai 2 ore distanta, la est de Manhood pamantul a uitat de mult ce e apa. De aici incepe desertul, rosu, rosu, rosu cat vezi cu ochii. Si inca mai vezi vegetatie care intregeste peisajul zonei: ici colo, smeriti sub vant si soare, pini si conifere, din loc in loc o oaza de apa (e usor sa-ti dai seama unde e, aici verdele e in contrast puternic cu rosul aprins al rocilor), ba mai mult sunt acele semne de circulatie ce apar din loc in loc avertizand calatorul de pericole, de buna seama ca sufera si ele in tacere de caldura de aici. Zic asta pentru ca multe, cele mai norocoase, sunt profund aerisite de binevoitori cu vorbe bune iesite literalmente din teava pustilor. Asta e Kah-nee-tah, o zona a nativilor americani, celebrele piei rosii, a caror indeletnicire de baza aici e sezutul. Dar despre asta in alta scrisoare.
Aminteam de Manhood, prescuratea vine de la Mount Hood, cel mai celebru pisc de pe coasta de vest. La cei 3330 metri inaltime isi pastreraza perii albi si vara. E vizibil din tot Portlandul iesind distinct din peisajul muntos, iar cand e senin se poate vedea si varful sau. E un punct de atractie pentru schiori si alti pierduti. Multi l-au escladat, unii s-au mai si intors... Mai este un alt varf celebru mai ales prin activitatea lui, Muntele Sf. Elena (Mt. St. Helen), 2500 metri si e in crestere. Probabil ca cine i-a dat numele nu stia de ce e in stare. Acum cativa ani cand a erupt a sters complet un versant din apropiere, dintr-o padure de brazi ramanand doar cenusa.
Se zice ca incepand din octombrie si pana in martie nu se mai vede soarele in Oregon. M-am amuzat intr-o zi la servici cand o colega, transferata aici din California, vazand ploaia care se declansase a zis in disperare: "Am uitat ca aici e Oregon!". E frumos totusi cum natura se schimba in functie de anotimp, toate padurile (si sunt multe) se imbraca cu un costum de licheni pe timpul iernii incat nu se mai vad trunchiurile; vara insa greu patrunde lumina pana la baza lor. In una din excrusiile la munte am reusit sa vad peisaje pe care nici nu le visasem. Dupa un drum de o zi in care am trecut consecutiv pe langa 2 lacuri, m-am oprit la al treilea tot urcand pe vaile facute de paraiasele care le legau. Peisajul care se deschidea aici m-a surprins cu totul prin imensitate, sunt momente cand mai si plangi cand vezi asemenea lucruri. Un lac inconjurat de munti, ce poate fi mai banal in materie de lac montan...? Si totusi cand te gandesti ca putini, foarte putini oameni au umblat pe acolo, fiind asezat intr-o zona greu accesibila, iti da un sentiment de micime. E scris undeva in Biblie: "slava lui Dumnezeu sta in ascunderea lucrurilor...", nicaieri altundeva nu am putut sa experimentez asta. "Imens", asta a cuvantul care descrie cel mai bine peisajul. Imens si lacul, si varful care se vedea dincolo de el, iesind din apa si intepand luna. Pe drumul catre lac am intalnit o familie, de fapt erau doar barbatii din familie, care venisera sa dea lacului cenusa bunicului lor care a descoperit primul aceasta zona si a carui dorinta a fost ca sa fie ingropat aici.
Ar mai fi multe de zis, despre orasul in care stau, despre acele animale curioase si nostime, ratonii, ori fara bun simt, sconcsii, ori despre atmosfera de basm de care ai parte la fiecare rasarit in Portland. Ca tot a adus vorba cineva de asta aici: venind de la aeroport, unde am condus pe cineva care a plecat in Germania (cineva din grupul nostru), am oprit, pentru ca era 7 dimineata, undeva pe un varf iesit din senin din oras, sa privim rasaritul. E greu de descris, nu sunt Vlahuta, dar pe scurt a fost cam asa: o masa alba, apoi inrosita de soare, din care ieseau cu mai mult sau mai putin curaj, fie cate o portiune de autostrada, fie un deal mai indraznet. Undeva in departare, pe Columbia, langa o insula populata de brazi, se profila o corabie, o corabie veritabila. Ceea ce a urmat imediat rasaritului iti dadea impresia ca timpul s-a oprit.
Dar o sa ma opresc aici, poate data viitoare voi trimite si niste fotografii, din pacate nu am scanner aici si de fiecare data uit sa iau cu mine fotografiile sa le scannez la cine are.
Oregonul e plin de contraste, de la desert la Munti Inzapeziti, de la Ocean la vulcani inca activi, izvoare termale si cascade spectaculoase, dar daca e ceva ce il caracterizeaza, e ploaia. Acum s-a mai oprit dar maine nu se stie... Intr-o bresa din nori am putut sa vad Carul mare si chiar si pe cel mic, nu sunt cum ii stiam in Romania, dar totusi... Dar totusi e a doua comunitate de romani din America, romanii sunt atat de densi incat ai sanse (cum de altfel a si patit-o ceva) sa faci accident pe strada cu unul asemenea tie. Aminteam ca cineva a patit-o, ei bine nu pot sa nu amintesc aici 2 intaplari. Prima e legata de masini, mergea un frate din biserica noastra prin oras cu diverse si la un moment dat un nebun ii taie calea cu masina face un viraj si mai ca il arunca pe asta in sant. Romanul nostru scrasneste din dinti si ii trece un gand profan, isi zice "asta conduce de parca ar fi roman". Ca in basme, unde ceea ce iti propui se si implineste, masina vinovata ajunsa acum cu spatele lasa sa se citeasca mare si fara motiv de confuzie "ROMANIA" apoi mai jos tricolorul. A doua e legata de ingeniozitatea fratilor nostri de neam. In sistemul financiar american exista cateva tipuri de bancnote dintre care cele mai inportante, in exact ordinea lor ar fi: 1, 5, 10, 20, 50, 100. Cam astea de fapt ar fi toate, desi mai e si bancnota de 500, care e foarte rara. Ceea ce va povestesc mai jos e fapt real, pseudonimele sunt folosite ca sa protejeze persoanele implicate (desi nu le cunosc personal). Asadar, Vasile se gandeste sa fabrice o bancnota de 25 de dolari, ceea ce si face si se duce cu ea la un magazin. Mare ii fu mirarea cand, casierul ii accepta bancnota ba chiar ii si da rest pt ea. Sigur ca dupa un timp ajunge Scott de la FBI la el si dupa ce il interogheaza putin ii dau drumul, pentru ca nu era vinovat cu nimic. El nu falsificase nimic ci doar facuse ceva nou, vinovat era casierul care a acceptat o bucata de hartie.
Eduard Orasanu
Jurnal florentin (II)
Viareggio
Este o mica statiune la tarmul marii Ligurice. Toate strazile te duc spre plaja, nu te poti rataci. Palmierii si smochinii, brazii si stejarii pot fi, iata, impreuna. Merg cu picioarele desculte prin apa. Nu sunt, ca la marea Neagra, nici scoici, nici pietre. Multe ambarcatiuni, putina lume. E duminica, pizzeriile sunt zgomotoase. Ma infurie destul de des faptul ca aici totul se curma la ora 13 si renaste din nou pe la ora 16. O alta curiozitate este ca magazinele nu au orarul afisat. Oare italienii stiu ceva ce eu nu stiu? O pizza facuta la cuptor costa 5 Euro. Hai sa luam. Nu e nici rea, nu e nici buna. Motorinele trec in sus si-n jos. Adolescentii traiesc o stranie senzatie de viteza si putere. Ei sunt la un pas de ruperea gatului, sunt la varsta gaturilor sucite. Nota de plata: 13 Euro! Pai ti-a pus fata de masa? Ti-a pus, ei asta te costa un euro. Te-a servit? Da, te-a servit. Pai asta te costa inca un euro.
Partea fascinanta a statiunii este ca in zare, oglindindu-se in mare, se vad muntii Apenini. Uriasi, plesuvi si intunecati. Atat de aproape de tarm incat poti sa te simti si la munte si la mare.
Prato
Este orasul in care sunt cei mai multi chinezi. Sunt atat de multi incat reclamele de la magazine sunt in chineza. Trec prin cartierul lor. Sunt privit ca un bastinas, imi dau si eu aere de european... Intr-un cafe-bar ma asez la o masa. Beau o fanta si ma fac ca "citesc", pe rand, trei jurnale italiene. Unul e de sport. Barmanul e zambaret si plesneste de latinitate. Se apropie o tanara chinezoaica. Vorbesc: "Zi Mauritio", "Maur...", rasete, nu poate. Pe tine cum te chiama? Zice un nume chinezesc. El incearca in zadar sa-l rostesca. E frumoasa Italia, nu-i asa? Eu pot sa spun Mauritio... In ziarele din Italia nici un cuvant despre Romania. In doua saptamani la TV am vazut doi romani: Mutu, jucatorul de la AC Parma si Teoctist, prea fericitul... Dar ce zic eu, amandoi sunt fericiti, chiar daca din diferite motive. In cartierul chinezesc raziile se tin lant, asa ca e bine sa nu intarzii. O ciudatenie, nu sunt caini, nici pisici, oare de ce?
Cismeaua
Ma imbrac cat pot eu de elegant. Fara sa ma laud nu ai zice ca sunt emigrant. Imi zic: astazi voi economisi un ban, voi lua apa de la una din cismelele din oras. Sunt multe, sunt dragute, sunt binevenite. Incep sa umplu sticla cand dupa colt apar doi politisti. Se uita cruciti la mine. Ce sa fac? Beau repede apa, ce nu ati mai vazut un italian insetat? Ce italian isi umple o sticla de un litru cu apa de la cismea?
Icafe
In acest Icafe se gasesc doua reviste gratuite: Africa, Revista romanilor din Italia. Langa un mine un tanar la 20 de ani. Surpriza, e din Tecuci. Are 7 luni de Italia. Deja sta ilegal. Aruncam unul asupa altuia temerile si ultimile zvonuri: "Italia a inchis granita romanilor". Intalnesc un alt roman, are trei ani de Italia. A venit pe jos cu-n grup de 20 de persoane. Cu doua calauze ce au cerut 500 de marci. E un om blajin, n-ai zice ca este in stare de o asemenea experienta. E frumoasa Italia, nu-i asa? Eu am si viza...
Supermercato
Fac singur cumparaturi. Iau si la ghici si la gramada. Acasa vad eu peste ce am dat. Am inceput sa ciupesc cateva cuvinte in italiana. Nu ma incanta acest: "tot ce vrei", e bine sa stii ce-ti place, ce vrei.
(recomandam a se vedea: "Eduard Orasanu - Jurnal florentin")
Alin Cristea
Exercitii de admiratie: Peter Weir
"Cel mai important reprezentant al cinematografului australian in anii '70, cand cultiva un realism fantastic in care atmosfera este mai importanta decat discursul dramatic. Aceasta tendinta se atenueaza o data cu stramutarea lui la Hollywood, unde abordeaza genurile traditionale cu simplitate si o anume inocenta." (Dictionar de cinema, 1997)
"Acest realizator al starilor psihice limita, cu o apetenta speciala pentru nelinistitor si bizar impune inca de la debut constantele viitoarei sale opere: 'predilectia pentru o semnificatie criptica, ambigua, gustul pentru comunicarea subliminala, exagerea perceptivului in detrimentului narativului. Explorand pragurile si granitele perceptiei, el este mai aproape de un David Lynch sau de un David Cronenberg decat de cinematograful comercial cu care va fi adesea asimilat.' (Agnes Peck)" (Cinema... un secol si ceva, 2002)
Picnic la Hanging Rock (1975) - "Australia, 1900: In timpul unui picnic in apropierea unei ciudate stinci vulcanice, cateva fete si o profesoara dintr-un pension pentru copiii din inalta societate dispar misterios. In ciuda regasirii uneia dintre fete, care nu-si mai aminteste nimic din cele intamplate, misterul ramane neelucidat. […] 'Cheia filmului rezida in tabloul crepuscular al unei lumi in care nevoile cele mai legitime sunt reprimate si care nu mai poate controla energiile pe care le-a deturnat de la functiile lor.' (Raphaël Bassan)" (Cinema... un secol si ceva, 2002)
Ultimul val (1977) - "Filmul incepe cu un artist aborigen desenand simboluri misterioase pe tavanul unei grote. Scena se muta intr-un orasel din desertul australian unde o ploaie torentiala si grindina cat mingea de golf cad din cerul fara nori in timp ce o invatatoare le spune copiilor aborigeni din clasa ei: 'Suntem martorii naturii dezlantuite.' Aceasta conexiune a mitului aborigen cu vremea neobisnuita si violenta continua sa dea tonul povestirii de-a lungul filmului. Exista ceva mai cuprinzator decat viata si activitatea umana caruia ii suntem indatorati." (Robert K. Johnson, Reel Spirituality)
Gallipoli (1981) - "Povestea a doi tineri animati, in ravasitorul val al primului razboi mondial, de o identica pasiune aventuros-sportiva care-i arunca in batalia de la Gallipoli. Drama reliefata de atentia meticuloasa a regizorului spre detaliul elocvent. Originala asocierea dintre competitia 'fair' a sprintului de stadion, careia ii e dedicata intreaga prima parte a filmului, si macelul absurd ce urmeaza." (Dictionar universal de filme, 2002)
Un an de cumpana (1983) - "Desi Un an de cumpana este la un anumit nivel o poveste de actiune despre agitatia din Indonezia care a caracterizat anii '70 si '80, de fapt e despre 'Asia'. E despre componenta spirituala lipsa de care are nevoie Occidentul si care este evidenta in Orient. In 'Asia', sunt manuitorii-de-marionete, cei care sunt capabili sa mentina balanta echilibrata si sa-si focalizeze atentia pe umbrele pe care le creaza marionetele decat pe marionete." (Robert K. Johnson, Reel Spirituality)
Martorul (1984) - "Un baiat, unic martor al unei crime, e pus sub protectia unui politist intr-o comunitate patriarhala de sectanti [Amish]. Intrusii genereaza un conflict intre diferitele culturi ale colectivitatii. Intresanta descriptia societatii rurale care, impotrivindu-se caracterului pervertitor al civilizatiei, refuza orice progres tehnic, dar asta nu-i impiedica degradarea." (Dictionar universal de filme, 2002)
Cercul poetilor disparuti (1989) - "'O solida pledoarie pentru libertatea de a gandi in afara cailor batute ale intelectului.' (Max Tessier)" (Cinema... un secol si ceva, 2002)
Truman Show (1998) - "Povestea unui om care traieste, 24 de ore din 24, intr-un serial de televiziune. Doar atat ca nu stie; nu i-a spus nimeni ca lumea lui simpla, insorita si prietenoasa are o particularitate sinistra: nu-i reala." (Andrei Gorzo) "Pina unde ne poate invada mass-media vietile? De unde aceasta maladiva atractie pentru emotiile prefabricate oferite de televiziune? Iata intrebari care, grefate pe clasicele teme ale manipularii, moralitatii jocului de-a Dumnezeu sau falsificarii realitatii, invecineaza The Truman Show celor mai bune romane ale regretatului Philip K. Dick." (Cristian Lazarescu)
"Centrul viziunii lui Weir nu se focalizeaza asupra figurii 'salvatoare', ci pe dezvoltarea personala si spirituala a personajelor sale, in particular pe intilnirea individului cu misterul si alteritatea. [...] Filmele lui Peter Weir pot ajuta bisericile sa recupereze cate ceva din misterul si frumusetea vietii. [...] Istorisirile lui raman aluzii si ghicitori, dar acestea nu trebuie denigrate. El a oferit spectatorilor ocazia de a experimenta ceea ce in limbaj teologic traditional este numit harul comun. El ne-a oferit spiritualitate pe rola [reel spirituality]. Cei ce au ochi, sa le vada." (Robert K. Johnson - profesor de teologie si cultura la Fuller Theological Seminary, Reel Spirituality. Theology and Film in Dialogue, Baker Academy, Grand Rapids, Michigan, 2000)
(recomandam a se vedea: “Alin Cristea – Exercitii de admiratie ‘alte texte’”)
In numerele viitoare vom publica urmatoarele teme:
. Sf. Parascheva
. Singuratatea in doi
Posta redactiei
Claudiu Pop: Draga "redactie", citesc cu interes si placere fiecare numar al revistei. Vad in voi un punct de vedere limpede si obiectiv, mai mult, vad ca va straduiti sa fiti si nepartinitori. Acum sunt in Italia, linga Torino, un roman printre alte mii de romani. E uimitor citi romani sunt in Italia. Ii intilnesti pretutindeni. Prietenilor mei le-am spus despre voi. Doi dintre ei vor sa fie si ei printre "tirajul aproximativ" al revistei.
Posta redactiei: Draga "abonatule", desi te afli pe meleaguri straine de cele mioritice totusi ai pastrat un dram de romanitate in tine. Ne bucura sa aflam de metoda de propagare a revistei noastre si iti multumim. Sincer, dorinta noastra este de a te aduce putin, o clipa inapoi cu mintea si inima "acasa"... Cu bine, SSJ-ul
Informatii subscribe/unsubscribe
Pentru subscribe (format normal/only text/doc/zip/fara fundal) scrieti la adresa revistei, trimiteti adresa dumneavostra si, in functie de ce solicitati, o vom copia in baza respectiva de date. Pentru retragere trimiteti mesajul "unsubscribe" si va vom sterge din baza de date. Indiferent de varianta, va multumeste
The Salt Street Journal - adica:
Alina Simion
Aretta Bazdara
Daniel Grigoroscuta
Eduard Orasanu
Ionutz Apostu
Roxana Gacea
Sabina Dodan
------------------------------------
Din redactia SSJ au mai facut parte:
de la numarul 1 la 21, Eugen Eremia
de la numarul 2 la 99, Mircea Paduraru
------------------------------------
Redactia poate fi contactata la: iapostu@
------------------------------------
grafica The Salt Street Journal este semnata de Aretta Bazdara
-----------------------------------
corectura: Daniel Grigoroscuta si Ionut Apostu
-----------------------------------
Responsabilitatea materialelor publicate de colaboratori revine exclusiv autorilor.
-----------------------------------
The Salt Street Journal: "tiraj" aproximativ 700 de adrese
"Frumusetea va salva lumea!"
F.M. Dostoievski
...iar frumusetea este
HRISTOS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu